Lacul Avrig (Munţii Făgăraş)

Au trecut două luni şi jumătate de când Bogdan Vişinescu şi-a pierdut viaţa căzând din cărarea de deasupra Lacului Avrig şi a sosit momentul să montăm crucea făcută de Marean – o altă cruce în şi aşa plinii Munţi Făgăraş. Hotărâm să plecăm de vineri seara din Bucureşti, ţinând cont de faptul că drumul cu maşina e destul de lung, iar apoi urcatul şi montatul crucii vor dura ceva vreme. Participanţii sunt: Danuţ, Dana, Vladimir, Ancuţa, Marean, Mateo, Klara, Bob, Alisa, Elena, Felix, Teo, Iulian, Maria, Kilo, eu, Şerban, Vlăduţ, Livia (aceştia doi sosesc sâmbătă dimineaţă) şi Alinuţa cu Mugur, ce coboară sâmbătă seara din creastă.

De plecat din Bucureşti o facem târziu, cândva după ora 21, aşa că şi ajungem târziu la Cabana Poiana Neamţului, adică pe la 3 dimineaţa. Evident, picăm blană, unii în saci direct pe iarbă, alţii în cort şi restul prin maşini. Eu şi Alisa am dormim în maşina lui Ionuţ pe care a luat-o Marean, dar cum acesta nu ne lasă cheile şi cum geamurile sunt acţionate electric, pot spune că abia respirăm. Dacă n-aş avea sacul de puf sau dacă aş şti că nu se pune deloc rouă, aş dormi şi eu afară, temperatura fiind ridicată în ciuda pădurii, apei şi începutului de muntele.

Trezirea la 7:30, mâncat lângă ţarcul cu căprioare (apropo, eu nu mă prind: pentru ce le ţin acolo, le cresc pentru carne?), strâns şi plecat în traseu la 9:30. Până la Cabana Bârcaciu marcajul este cruce roşie şi prezent peste tot. Se începe în urcuş uşor pe un drum forestier. Se traversează un pârâu, apoi se urcă ceva mai abrupt (dar nu foarte), ori pe poteca marcată, ori pe multele variante de alături, numai prin pădure, până la cabană. Conform bunului meu obicei de început de tură, rămân printre ultimii cu fiecare ocazie, dar scot 2 ore şi un sfert, ceea ce-i destul de bine. La cabană o mai lălăim o vreme până ne strângem şi ne odihnim cu toţii, apoi continuăm traseul pe punct albastru spre lac.

De la cabană se mai urcă puţin de tot, apoi se coboară mult până la un pârâu, iar de aici începe urcuşul efectiv. Apar „capcanele” cu afine şi mulţi din grup rămân să se înfrupte din ele. Eu profit de ocazie, o iau la picior, şi spre surprinderea mea încep să prind viteză. Astfel urc tot mai sus pe o potecă din ce în ce mai îngustă, pietroasă şi însoţită de mal abrupt pe stânga, totul pe un vânt puternic de trebuie de mai multe ori să mă înfig ca lumea în beţe ca să nu mă dărâme (deşi nu-s chiar uşoară, iar rucsacul are şi el ceva la activ). Cum merg nu prea repede, dar susţinut şi fără opriri, în 2 ore 45 ajung la Lacul Avrig (2000 m) – un frumos iezer limpede, săpat în buza muntelui, sub creastă. Aici constat că restul lumii, cu excepţia lui Şerban cu care mă întâlnesc apoi, s-a oprit mai jos, afară din traseu, pentru a pune crucea. Dă-i, lasă rucsacul şi coboară, ia-o pe o nemarcat pentru a ajunge mai repede, mai ales Şerban care are o pungă de ciment la el, plus o rangă, ambele necesare jos.

Aici stăm destul de mult până montează băieţii crucea cumva protejată de o stâncă, mai ales că procesul de preparare a mortarului le ia ceva. Între timp, dinspre Vârful Scara apar şi Dana cu Dănuţ, pe care ar fi trebuit să-i găsim la lac, dar nu erau, şi încep să coboare abrupt spre noi, la ei fiind plăcuţa ce trebuie montată pe cruce; oamenii însă nu vin singuri, ci cu doi căţei care s-au ţinut după ei de la cabană (ce-o să le facă nea Petre pentru asta…). Cam acum se hotărăşte lumea că nu mai are chef să urce până la lac, sub pretext că n-ar fi loc pentru toate corturile (sincer, cred că pur şi simplu nu mai au chef). Faptul că acolo e mult mai frumos, că apa e caldă, că vântul nu bate deloc şi că Alinuţa mizează că ne întâlnim pe mal nu contează. Ia-o, fată, înapoi să-ţi aduci rucsacul, de-mi vine, când ajung, lângă lac să o dau naibii de treabă şi să rămân acolo. În fine, îmi preiau lucrurile, las vorbă celor de acolo pentru Alinuţa că suntem nişte bulangii care schimbă planurile şi cobor; pun cu Marean cortul, ne strângem toţi să mâncăm şi să dam gata o sticlă de vin roşu, apoi eu cedez (pe la 9 şi ceva sera), fiind ruptă de somn, aşa că nu ştiu ce se mai întâmplă.

Dimineaţa (sau nu prea, pentru unii) ne trezim şi strângem, în timp ce ne luptăm neîntrerupt cu roiurile de musculiţe ucigaşe care ne pişcă bine de tot. Apar şi nişte oi însoţite de câini, iar cei doi şmecheri pitici de la noi se arată cu această ocazie foarte teritoriali, deşi nu le ajung nici până la burtă câinilor de la stână (încă!). După un mic dejun prelungit, pe la 10:15, urcăm din nou spre lac. Aici eu nu mă pot abţine şi fac o baie, înot puţin până-mi amorţesc muşchii de la apa rece (dar nu chiar atât de rece încât să nu mă bag cu totul, ocazie cu care cred că surprind lumea alegând varianta topless – chiloţi de schimb am, dar bustieră nu). De aici urcăm pe poteca de creastă până la locul de unde a căzut Bogdan, pentru a monta şi plăcuţa. Din nou băieţii îşi arată iscusinţa, de data aceasta nu cu cimentul, ci cu bormaşina şi ciocanul. Destul de greu din cauza stâncii, dar reuşesc s-o monteze; faptul că nu sare în ochi din potecă mie mi se pare irelevant, important e că noi ştim unde este.

De aici o parte din noi vrem să continuăm traseul pe creastă şi să coborâm după Vârful Scara, iar restul să coboare pe unde am urcat. Eu aleg prima variantă, numai gândul că va trebui să urc porţiunea de pădure pe care am coborât-o imediat după cabană făcându-mă să mă decid rapid. Traseul urmează banda roşie până trece de Vârful Gârbova (stâncos şi proiectat pe cer ca o creastă de cocoş) şi Şaua Scării, apoi crucea roşie pe curba de nivel ce ocoleşte Vârful Scara şi apoi începe să coboare până la cabană. Deşi e ceaţă mai tot timpul de când încă eram la lac, de pe Scara avem câteva privelişti frumoase spre ambele părţi ale crestei Făgăraşilor. Ca dificultate, traseul este chiar uşor. Că se coboară destul de mult şi printre ierburi care zgârie este numai un mic inconvenient, îndulcit de tufele pline de afine care-i fac pe mulţi dintre noi să se oprească.

Ajungem în sfârşit la Cabana Bârcaciu, mâncăm şi ne regrupăm, asta într-un timp destul de lung. Până la urmă reuşim să ne mişcăm şi coborâm şi tot coborâm, de parcă n-am urcat ieri atât de mult. La Poiana Neamţului iarăşi regrupare, tot cu chiu cu vai, în zece mii de ani, mâncat pepene şi ce se mai nimereşte, iar spre casă plecăm pe orele 18. Eu deja fac spume, căci ştiu că la 5 dimineaţa trebuie să plec în Retezat şi sper că nu se vor supăra Costel şi Cătălina dacă vom opri pe drum să­-mi cumpăr şi eu mâncare. În Bucureşti, la mine acasă, ajung la ora 1. Decid că nu mai are sens să mă culc, aşa că această însemnare este rodul unei minţi obosite şi nedormite. Atât mai am de adăugat: frumos traseu şi fain de urcat pe acolo, dar cât aş fi vrut să-l fac sub un alt pretext…

Fotografii