Instincte

Am citit de curând ceva, o auto-caracterizare care m-a zgândărit: „mort pe dinăuntru, dar încă plin de dorinţă”. Şi m-am gândit la ceea ce rămâne atunci când sufletul nostru intră în criză. Când ne vedem goliţi de conţinut, când nu ne mai regăsim, când ne îngrozeşte să stăm singuri cu noi înşine, când veritabilul dialog interior dispare sau se transformă într-o jelanie fără sens – când, aşa cum zicea respectivul, murim pe dinăuntru. El i-a zis dorinţă, eu îi spun instincte. Toate acele nevoi primare pe care le avem cu toţii devin şi mai arzătoare din moment ce aspiraţiile au amorţit odată cu ceea ce ne făcea întregi. Şi ne agăţăm cu patos de aceste instincte, tânjim după satisfacerea lor chiar dacă vedem întreaga nocivitate ce le înconjoară. Ne ancorăm în instincte, facem din ele scopul nostru asemeni animalelor.

Aici, jos, sub straturile de năzuinţe elevate, suntem cu toţii animale. E firesc, e natural; la fel de natural ca fiecare nivel superior, ce vine să îmbrace nucleul de bestii în diferite grade de umanitate. Instinct de supravieţuire, siguranţă, conştiinţă, suflet, logică, abstractizare, element social. Nu le-am numit chiar ştiinţific, dar ideea e aceeaşi: trăiască Maslow!

Prin urmare, nu-i nimic surprinzător că, odată ce ne simţim ciuruite şi scrijelite cele mai umane părţi ale noastre, ne întoarcem la instincte şi le amplificăm. Fiecare în felul nostru. Nu mă gândesc acum la cei într-atât de abrutizaţi încât ajung în poziţia de a ucide pentru a nu fi ucis, de a fi prădător pentru a nu fi pradă – în cel mai propriu sens. Ci la oamenii aflaţi în agonia unui suflet dezorientat şi muribund; sau în doliul de după, de obicei camuflat în negare. Oameni ce se văd de parcă prea mult timp într-un loc unde nu se recunosc; merg pe sârmă într-un echilibru precar şi atunci folosesc pe post de plasă de siguranţă instinctele. Căci, nu-i aşa, ce le-a mai rămas?

Cu cât nivelurile superioare ne defineau mai bine şi ne erau mai dragi, când ele dispar (sau se ascund o vreme) cu atât mai mult devenim sclavii acelor instincte de la baza lor. Robii dorinţelor, iraţional de intense. Ne simţim mistuiţi de setea a ceea ce ştiam că suntem, aşa că încercăm – pe repede-nainte – să o potolim dând curs cu toată fiinţa instinctelor. E o prostie pe care o ştim încă dinainte de a o face şi totuşi o facem, cu speranţa idioată că – deşi repetăm un experiment cu aceleaşi substanţe şi aceleaşi etape – rezultatul va fi altul. Cumva, din conştiinţa aceea complexă de care eram atât de mândri, asta a rămas: o speranţă. Bună în esenţa ei, dar – vai! – atât de neinspirat îndreptată. Căci acea sete nu poate fi ostoită cu apă sărată, din contră, ea va creşte mai mare şi ne va consuma cu intensitate. Rând pe rând, fărâmele de umanitate îi vor cădea pradă, până când instinctele vor prelua totul.

Cel cu descrierea iniţială poate că ar fi trebuit să spună: „lin de dorinţă tocmai pentru că sunt mort pe dinăuntru”.

(19 mar 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.