Izolare

Nu îi pot mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu zilele acestea că nu-mi dă să duc mai mult decât sunt capabilă. Că tot ce se întâmplă acum – pe rând, distanţare de semeni, izolare, carantină poate – nu s-a petrecut cu doi ani în urmă, atunci când tot ce aş fi vrut să fac era să mă ascund într-un colţ al casei, sub nenumărate pături, şi să plâng acolo până m-aş fi topit în propriile-mi lacrimi, până m-aş fi contopit pe de-a-ntregul cu acea durere difuză şi nenumită, soră a deznădăjduirii. Pe vremea aceea, luni în şir, principalul mod exterior prin care am depăşit fazele acute ale depresiei a fost rutina: trezit devreme, mers la muncă, implicat în sarcini şi interacţiunea cu colegii, plecat spre casă, ieşit la alergat sau căţărat. Mă surprindeam înecându-mi plânsul în drumul spre serviciu sau în pauza de masă, mi se mai rostogolea o lacrimă în timp ce filam. Dar, în mare, faptul că vrând-nevrând ieşeam în lumea exterioară mă făcea să-mi dau uitată pe fragmente lumea interioară, lăsând timp rănilor să se închidă. Rutina forţată a tocit dinţii pe care depresia tot încerca să şi-i ascută. Dacă toate de atunci s-ar întâmpla azi, probabil că ar fi fost mai mult decât aş putea duce, deci mulţumescu-Ţi, Doamne, că mi-ai dat răgaz.

Unui om relativ agorafob nu-i e chiar atât de greu să se izoleze, din contră, odată ce are cele necasare ar rămâne singur – în casă sau într-o tură de parc – pe timp nedeterminat. Iar asta mă sperie cumva. Sunt lucruri care mă îngrijorează cu adevărat, precum sănătatea celor dragi şi vulnerabili, posibilul colaps economic, schimbările politico-sociale. Dar, dincolo de acestea, mă mai îngrijorează ceva la modul egoist şi mi-e ruşine de astfel de mofturi, mici drame personale şi ipotetice droburi de sare atunci când lumea chiar e în cumpănă. Şi totuşi, iată…

De când a început să mi se formeze personalitatea de adult, am avut momente când m-am simţit mai bine singură, în propria-mi casă, decât în lumea pe afară. De aici sentimente din gama de la reticenţă până la repulsie pentru nunţi, botezuri, pomeni, petreceri de zile de naştere sau cu alte ocazii, uneori chiar şi ieşitul cu gaşca la o bere. Şi vorbesc despre cercuri de prieteni, nu obligaţii. Mai bine în linişte acasă, cu muzică, o carte sau calculator, decât într-un cadru social unde dacă stau tăcută şi mă gândesc la ceva lumea crede că-s supărată, deşi am explicat de nu ştiu câte ori că aceea e faţa mea serioasă. Aglomeraţia unui oraş, a unei pieţe, a unui concert – iată ceva ce nu mă deranjează, pentru ca acolo poţi fi de fapt foarte singur, cu gândurile tale, fără să te bage nimeni în seamă.

Şi, tot de atunci, mi-am dat seama că genul acesta de comportament, de preferinţe şi de alegeri nu-i în regulă atunci când întrece măsura. Şi, de bine de rău, mă controlez şi reuşesc să nu cedez tentaţiei de a rămâne doar cu mine, acasă sau aiurea, pe un timp ce ar face veşnicia să pară prea puţin.

Acum însă lucrurile se schimbă. Trebuie să stau singură, să mă distanţez, să mă izolez; tot ce am nevoie, la nivel conştient, este aici lângă mine: cărţile, muzica, virtualul, fotografiile, scrisul, dialogul cu Dumnezeu, hrană, acoperiş, confort, mijloace de comunicare. Şi un sine cu infinite căi de explorare. Dacă voi ceda impulsurilor de a mă îndepărta şi mai mult, iremediabil, de lumea de afară? Dacă o voi vedea şi mai acut ca pe un rău indispensabil pentru a-mi hrăni acele pasiuni pe care nu le pot urma decât în compania oamenilor? Dacă agorafobia mea se va transforma într-o mizantropie? Ar fi extrem de simplu, de la îndemână, de justificabil.

Sa „impui” izolare unui om căruia solitudinea i se potriveşte ca o mănuşă este ca şi cum ai forţa un alcoolic să lucreze într-o crâşmă. Cu excepţia celor mai puternici (iar eu mă consider atât de slabă din multe privinţe), mai devreme sau mai târziu va ceva. Va lega zile şi nopţi de crâncenă beţie. Va lega zile şi nopţi de rigidă distanţare, unde zidurile casei devin zidurile sufletului şi-i dau un perfid, fals sentiment de siguranţă. Aici, înăuntru, nimeni nu îmi poate face rău şi nici eu nu pot răni pe nimeni. Aici, totul îmi aparţine şi se contopeşte cu mine. Aici, nu trebuie să mă mai conformez normelor sociale, nu trebuie să râd la o glumă proastă, nu trebuie să-mi înghit sarcasmul în faţa celor prea sensibili. Aici nu e afară, iar afară devine un loc tot mai îndepărtat în spaţiu şi timp.

Şi-mi dau seama chiar în timp ce scriu aceste rânduri cât de nociv e un astfel de comportament. Aşa că te rog, Doamne, ca încă o dată să nu-mi dai mai mult decât pot duce, chiar dacă mie mi se pare că pot. Şi fereşte-mă, mai presus de toate, de mine însămi.

(24 mar 2020)

2 Responses to Izolare

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

  2. Magda says:

    Diana, esti mai puternica decat simti, decat crezi.
    Si chiar si singura intre patru pereti, suntem multi la un semn distanta.
    Un gand, un telefon/sms/whatsapp/email si cand vremurile or permite, o imbratisare!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.