Toamnă târzie

Galben, roşu, pete de încă-verde, albastru, lumină intensă din prea mult soare. Maro, bej, pământiu, gri, negru-petrol, alb-mucigai, smoala din magneticul humei. Aerul dens da iluzia unui puls plin de viaţă, dar uită-te mai atent în jur – ce vezi? Nemişcare. Linişte. Adormire. Atâta moarte tăcută în acest înveliş unde lumina întâlneşte bulgării frământaţi de pământ, se scurge în ei şi nu îşi mai găseşte drumul înapoi. Ce găseşti sub firele de iarbă rămase în picioare? Şiruri de foi doborâte. Ce simţi sub atingerea călduţă a scoarţei? Putreziciunea trunchiului. Ce numeri sub aripile adiate de vânt? Antenele şi picioruşele uscate.

Natura pare de-o vitalitate colorată. Doar pare. A murit demult, în mine şi peste mine, strivindu-mă între razele filtrate şi lichenii încremeniţi. M-a înfăşurat în vlăstare de iederă şi fire de tort arahnid, apoi m-a uitat ca pe un cocon dispărut în somn. Se rup crengile de atâta boltă senină şi îşi gem durerea minciunii prin scorburi. Pământul e reavăn, se rupe şi se încleiază, în timp ce soarbe cu nesaţ acel aer ipocrit de vesel. Da, huma ştie mai bine. Se încheagă pe fuioarele luminii, le secătuieşte şi le răpeşte eternităţii, fără ca aceasta să ştie că şi-a mai pierdut puţin din nemurire.

Când fiecare rază va fi secătuită de vlagă, când fiecare peţiol va fi veşted, când fiecare pânză se va fi dizolvat în noroi – abia atunci adevărul va umple aerul, luând locul iluziilor şi îmbrăcând liniştea în adevăratele sale straie. Violet regal în zi de doliu. Şi realitatea cea de pe urmă – moartea. A cărei certitudine şi speranţă sunt singurele forţe ce mă fac să răzbat prin încă o zi de toamnă târzie.

Fotografii