Delir

Ameţeala se transformă din senzaţie de plutire într-un ruliu greţos. Dacă în urmă cu câteva clipe îmi simţeam trupul aproape imaterial, acum e ca plumbul şi pare imposibil să-l mişc. Stau la orizontală, cu membrele grele şi capul şi mai greu, într-o înţepeneală panicardă. Mi-e rău şi mi-e sete, gura mi-e deşert şi, când în sfârşit reuşesc să-mi ridic trunchiul, nici nu simt ca apa să aibă vreun efect. Toate beţiile din lume, puse una peste alta, nu s-ar simţi atât de crunt.

Din nou întinsă, mă gândesc că starea asta ţine de ceva timp şi ar trebui să se apropie de final. Atunci, de ce nu se termină? Încerc să mă gândesc la momentele intense de la început, când fiecare simţ amplificat era o nouă sursă de plăcere. Degeaba, căci gândurile mi se duc pe aceeaşi pistă: întrebarea cum de aceleaşi simţuri amplificate acum se duc în cealaltă extremă a spectrului. Cât va mai ţine? Par a fi deja ore, timpul s-a dilatat, iar lipsa de control asupra trupului şi minţii este sămânţa panicii. Iat-o cum se înalţă şi înfloreşte, iar eu nu pot face altceva decât să-i culeg roadele vineţii şi să le mănânc forţat. Totul în spasmele pe care mă chinui să le suprim, ca şi cum ele ar fi dovada supremă că m-am pierdut complet.

Nu doare nimic, dar totul e durere. Nu se învârt patul sau tavanul ca atunci când eşti beat, dar a dispărut siguranţa oricărui lucru, oricât de mic. Nu ştiu dacă voi mai putea ieşi din temniţa unui corp aproape inert şi din gândurile care se aglomerează tot mai multe, şi mai negre, şi mai urgisite precum un vârtej sinistru. Iar această imagine, în tot ansamblul ei, mă înspăimântă dincolo de cuvinte. Acestea sunt puţine şi le rostesc fără să ascult cu adevărat răspunsurile ce se vor a fi liniştitoare, dar parcă vin din altă lume.

Cât mai durează? Linişteşte-te, se va termina curând. De ce mă simt aşa? Încearcă să te gândeşti la altceva. Nu pot, cum s-o fac? Hai să găsim ceva vesel.

Şi pe măsură ce starea persistă, încep să uit de senzaţiile din trup şi, în ciuda împotrivirii înţelepte, mă adâncesc tot mai mult în interiorul meu, în mintea asta proastă ce zămisleşte sub imperiul delirului cele mai crunte imagini. Şi, ce-i mai rău, îmi dau seama că ele nu-s cu totul închipuiri, ci poartă înlăuntrul lor adevăruri pe care le ştiu, dar le evit atunci când sunt în control. Acum l-am cedat şi iată-le cum vin peste mine, mă cuprind din toate părţile, îmi urlă în faţă şi mă strivesc în îmbrăţişări perfide.

Timpul se scurge şi spaima se transformă în groază. Corpul inert e deja istorie, căci întreaga luptă mi se dă în minte. Taifunul de gânduri îşi măreşte viteza, adună tot mai multe mizerii ale cugetului şi se scurge necontenit undeva neştiut, în ceea ce ar trebui să fie baza fiinţei mele – sufletul. Am imaginea plastică a unui creier prins în chingile unui dispozitiv de tortură, care-l strâng, şi-l înghesuie, şi-i presează nemilos. Simt că face implozie, în timp ce senzaţia fizică e cea a unei aure îngheţate.

Într-un moment de maximă sinceritate mă tem să nu înnebunesc. Ştiu că se poate, ştiu că oameni zdraveni la cap au rămas cu sechele grave după episoade de surescitare psihică intensă. Şi mai ştiu că, printr-un maxim efort de voinţă, trebuie să rămân ancorată în realitate. Încerc deci să mă ghidez după atingerile celui care are grijă de mine, i le urmăresc şi le iau ca puncte de reper. Îi ascult vocea şi deschid ascultătoare gura pentru o linguriţă de zahăr; parcă-i nisip, dar îl topesc încet în gură, lăsând de data aceasta spasmele să se desfăşoare. Găsesc un strop de bucurie în faptul că nu se sperie; că stă lângă mine şi mă apără de mine însămi, mă tratează ca pe un copil şi chiar de asta am nevoie. Nu am de ales decât să-mi dau voie să fiu neajutorată, măcar la trup, căci mintea continuă s-o ia razna.

Episoadele vin şi trec, cu mici pauze de apă, zahăr şi conversaţie ridicolă, dar atât de necesară. Însă interludiile sunt scurte şi toate temerile, întrebările, regretele, culpele, îndoielile şi blamările care au stat ascunse prin cine ştie ce cotloane, toate aceste jivine ale psihicului ies la iveală, se transformă în imaginea lor monstruos amplificată şi se năpustesc asupra mea. Dau târcoale, mârâie, rag, muşcă, zgârie, sfâşie şi nu par a se opri până nu mă devorează. Iar eu pot face un singur lucru: să strig după ajutor.

Strigătul e mut, sunetele nu au putere să-mi facă buzele să se mişte; dar ele alcătuiesc un singur cuvânt, un nume pe care-l repet în mine ca pe o rugăciune. Nu-i al celui de lângă mine, ar fi de prisos; mai mult de apă şi zahăr nu-mi poate oferi. Ajung să-l urlu, poate că omul pe care-l chem îl va auzi şi-mi va răspunde prin neant. Probabil că doarme demult la ora asta şi visul îi va fi tulburat de chinul meu măcar cât să întindă înapoi un braţ de care să mă prind pentru a rămâne eu cât trec prin taifun. Şi-l rostesc cu mintea, corzile vocale şi sufletul; îl repet, îl strig, îl şoptesc, îl implor. Cumva, luând literă cu literă şi silabă cu silabă, pe bucăţi şi de-a-ntregul acest nume, încep să mă liniştesc.

Ce-a fost mai greu şi mai rău a trecut, iar eu nu m-am pierdut de mine. Restul e moleşeală, membrele s-au desţepenit şi am puterea să mă uit la ceas. N-a trecut decât jumătate de oră; s-a simţit ca o viaţă în delir. E atât de târziu. Reuşesc să conving creierul epuizat să adoarmă. Şi dorm… Demonii şi umbrele sunt tot acolo, dar n-au învins încă. Poate că îngerii, dacă-i chem, nu mă lasă pradă lor. Pradă mie.

(25 ian 2019)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.