Golful cu arbori

Mă plimbam printr-un oraş oarecum oriental, nu-mi dau seama dacă arăbesc sau indian; probabil o mixtură între primele (din care am cunoscut) şi ultimele (din care îmi pot doar închipui). În jurul meu se întindea un fel de centru istoric sau turistic, ce aducea a medina, dar parcă nu era chiar atât de alambicat şi aglomerat precum – de exemplu – marocanul Fez multicolor. Iar una din laterale ducea la mare, într-un golf asemănător celui din Essaouira cea vitregită de vânturi, unde creştea un pâlc de nişte arbori înalţi, bătrâni de tot, milenari; de fapt, ei erau singurii copaci din zonă. Iar eu aflasem, asta nu pot să-mi dau seama cum, ca giganţii aceia ştiau nişte chestii profunde, poate chiar sensul vieţii.

Aşa că m-am apucat să întreb, mai întâi la o dugheana unde îşi făcea veacul vraci (ori să fi fost vrăjitor sau oracol?), căruia lumea îi punea întrebări şi el dădea răspunsuri de fiecare dată. Iată însă că eu l-am pus în încurcătură, căci despre arborii mei nu ştia nimic. Nedorind să îşi piardă complet reputaţia, m-a îndrumat totuşi către altă dugheană.

Acolo se afla un alt vraci sau vrăjitor sau derviş, de data aceasta femeie şi ea părea a şti ceva, dar ori nu foarte bine, ori nu voia sa spună. Mă tot întreba de ce cred eu ca pomii respectivi ştiu chestiile de care-i bănuiam, iar eu o ţineam pe-a mea; erau atât de bătrâni şi văzuseră atâtea, încât trebuiau să ştie – logic, nu? Până la urmă a recunoscut că da, poate aşa era, dar asta nu însemna că o să aflu şi eu, sau că mi se cuvenea să aflu, sau că era înţelept să aflu. Poate că nici nu ere o idee bună să ştiu ce ştiau ei.

Dar eu eram convinsa că vream să aflu, acele lucruri numai de ei ştiute, acele lucruri ascunse – nu în sensul de secrete, dar legături subtile, înţelepciuni de viaţă. Deloc lămurită după conversaţia cu baba, dar mai stârnită, am luat-o deci spre golful cu arbori şi nu-mi dau seama cum de mi s-a năzărit că dacă voiam aflu şi să învăţ ceva de la ei trebuia să petrec o noapte în mijlocul lor. Şi nu ştiam ce să fac, întrucât nu-mi dădeam seama dacă sunt în siguranţă acolo, singură şi arătând a turistul perfect – cel care atrage atenţia tuturor şi se vede de la o poştă că-i pe teritoriu necunoscut.

Undeva în mijlocul acestei dileme – setea de cunoaştere într-o posibilă atmosferă mistică versus teama pentru integritatea personală – m-am trezit suficient de lent cât să-mi amintesc toate acestea.

Acum stau să mă gândesc – am citit Speaker for the Dead a lui Orson Scott Card hăt, demult, în adolescenţă; să fie încă acei pequeninos transformaţi în copacii-tată atât de aproape de mine? Sau poate că ei s-au unit cu viziunea asupra subtilelor legături interumane ale personajului Hushidh, din The Memory of Earth a aceluiaşi autor?

(10 mai 2016, 26 ian 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.