Nu te teme. E doar un vis în care totul degeră. Mai întâi ai neplăcuta senzaţie de usturime, apoi durere ascuţită, urmează amorţeala şi, în cele din urmă, acel loc plăcut, umplut doar de nepăsare. Acolo e cald, moale şi definitiv. Vidul trăirii.
Sângerează verigile lanţurilor când se ating una pe alta de atâta ger. La fel ca ele, sufletele noastre încearcă să se lipească, dar pojghiţa de gheaţă le face să alunece într-un vaiet suferind, înecăcios. Suntem atât de reci încât am accepta orice atingere cerşită. Suntem prea reci pentru a ne alina unul pe celălalt, aşa că fiecare mângâiere e ca o lovitură de pumnal. Nu mai ştim să simţim dincolo de pavăza polară în care ne-am înfăşurat. Iar iarna, se ştie prea bine, nu-i deloc un moment prielnic pentru a o topi.
Ne-am îmbăta de-atâta iarnă, în vreme de prigoană. Dar până şi alcoolul se transformă în cristale efemere, iar tăria lui se sparge ca o coajă fragilă de ou. Nici nu mai ştiu unde-i viscolul mai crunt. Afară? În noi? Mi-e greu să mă îngrop sub zăpada troienită. Mi-e groază să rămân neacoperită în aşa urgie.
Etern anotimp, acesta al strivirii. Te orbeşte neaua, te sufocă viforniţa; te surzeşte căderea necontenită şi monotonă a stelelor de gheaţă pe care doar tu o auzi. Iar degerăturile te lasă fără atingere, ultima ta legătură cu mortul drag de lângă tine. Luciditatea şi credinţa, cele din urmă bastioane ale virtuţii, rămân în urmă mute, uimite de acel ceva ce nu trebuia să existe. Dar există totuşi şi sporeşte cu fiecare nouă pipăire a nebuniei.
Îngână-mi versuri despre aştri stinşi demult şi muguri ce nu se vor naşte niciodată. Adoarme-mă în nefiinţă şi întinde-te şi tu lângă mine, răpus de acelaşi imperiu al frigului. Nu ne mai putem încălzi acum aşa cum nu ne-am putut pricepe când ardeam fierbinţi. Mi-e mai teamă de gândurile mele din urmă decât de acuzele tale, ce se aud de atât de departe. Deci scuipă-mi-le în faţă, să uit de propriile-mi învinuiri. Apoi revino la acele versuri în surdină, despre piane cu clapele prinse de promoroacă, parfumul păcatelor şi plumb înamorat. Recită şi mai mori un pic lângă mine.
Nu te pot alunga. Dar nici călăuză nu ştiu să-ţi fiu în acest peisaj clar-obscur al hivernalei. Nici mâna nu ţi-o întind, căci degetele mi s-au încleştat în pumn de nu-mi mai scot unghiile din carne. Iar braţele, oricum, au rămas prinse în cămaşa de forţă la fel de albă ca şi povestea din jurul nostru. Nu văd gratiile, doar le simt când mă lovesc de ele şi le aud când le izbeşti la rândul tău. Rămânem astfel împreună, fără a ne însoţi însă. E prea puţină lumină în noi s-o mai facem şi un hău prea mare în lături pentru a pleca.
Rămân. Rămâi. Nu-ţi fie teamă. Mie nu-mi mai e. Învaţă să trăieşti cu ea până-ţi va fi prieten de nădejde. Nu fugi; păşeşte încet şi observă. Vezi cum se transformă totul, păstrându-şi totuşi forma? Aşa e viscolul, aşa-s troienele, aşa sunt apele congelate încât până şi cascadele lor devin căderi de gheaţă. Aşa e iarna aceasta nesfârşită, priveşte-i chipul şi îngemăneaz-o cu sufletul tău. E a mea, e a ta. Accept-o aşa cum m-ai primit pe mine.
Căci fi-va iarnă, o zână desfrânată. Iarna deznădejdii noastre.
(05 dec 2018)
Însemnări 