A scris mamaia ceva?

M-a tras mamaia lângă ea şi mi-a arătat că, pe vremuri, a scris şi ea ceva. Cu vocea blândă pe care am cunoscut-o dintotdeauna a început să-mi citească rândurile întinse cu cerneală roşie pe spatele unei icoane cu Maica Domnului, din hârtie lucioasă. Întâi m-am mirat, căci mamaia mea avea câteva clase, restul – muncă grea şi şcoala vieţii. Apoi m-am lăsat purtată în poezia cu versuri albe, despre o bunică ce pregătea plăcintă pentru nepoata ei şi o aştepta să vină de pe derdeluş. Era atâta căldură, sensibilitate şi dragoste în acele cuvinte, încât asta le era suficient să devină act artistic. Dar, parcă pentru a-mi aminti că mamaia trăise războiul şi lipsurile lui, poezia s-a transformat, a căpătat colţi şi a început să vorbească de rudele rătăcite pe la Timişoara şi despre cum nu se găseau de niciunele; nici măcar „griviţă”, ca şi cum acest substantiv devenit comun ar fi fost caimacul gros cu care se prepara chipurile cea mai potrivită rimă – pleşcaviţa, din Banatul Sârbesc şi, deci, apropiat Timişoarei…

… Şi m-am trezit. Mătuşa mea şedea pe marginea patului, tânără şi frumoasă aşa cum am ştiut-o jumătate din viaţă-mi. M-am aşezat alături şi am întrebat-o:

― Nana, a scris mamaia ceva? Adică, aşa, din sufletul ei? Nu mă aşteptam la un răspuns afirmativ, şi totuşi…

― Da, chiar a scris, e pe aici pe undeva. Şi, spunând asta, a început să caute într-o cărticică de rugăciuni cu coperte groase, îmbrăcate în piele maronie. A scos de acolo o foaie împăturită, a desfăcut-o şi a continuat. Am găsit, „Cimitir” îi zice.

Şi, dintr-odată, cadrul s-a schimbat cu totul şi mă întrebam cum de-am plecat de la plăcintă şi derdeluş, am trecut prin amintirea războiului şi am ajuns la cimitire. Nana s-a ridicat, a păşit spre uşa dormitorului şi a început să-mi citească, cu spatele la mine. Atunci mi-am dat seama că scena este imposibilă – Nana a murit. Şi mamaia a murit, dar visul era atât de luminos încât nu îmi făcusem nicio altă grijă. Acum, însă, simţeam o nelinişte crescândă, aşa că am început să-mi fac cruce. Nana s-a întors, dar nu-i mai vedeam chipul drag şi frumos, ci întreaga imagine a devenit întunecoasă.

― Ce te închini atâta? Crezi că-s vreo arătare sau ce?

Şi atunci buzele mi-au înţepeni şi s-au împiedicat chiar în mijlocul lui „în numele tatălui”, o spaimă teribilă m-a cuprins şi…

… Şi m-am trezit. Am ieşit năucă din dormitor; în sufragerie, mama stătea pe fotoliu şi privea la televizor, cu volumul oprit să nu-mi deranjeze somnul. M-am uitat la ea şi am întrebat-o:

― A scris mamaia ceva? Mama m-a privit mirată, dar nu ştiu ce mi-a răspuns…

… Căci m-am trezit. Era ora 2. Mi-am fixat ochii pe tavan şi m-am gândit că poate chiar ar trebui s-o sun pe mama şi s-o întreb dacă, totuşi, n-o fi scris mamaia ceva.

(02 apr 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.