Pornesc eu prima pe faţa căzută, dar bine „echipată” cu prize alveolare şi bucăţi de conglomerat destul de stabil; ce nu prea găsesc sunt asigurările intermediare, poate şi pentru că le caut mai mult în dreapta decât acolo unde sunt ele, în stânga. Totuşi, căţărarea este plăcută şi sigură, iar finalul îl reprezintă regruparea de sub Pintenul Coştilei. A doua lungime, parcursă de Andrei, are o superbă traversare în stânga, expusă şi prevăzută la sfârşit cu o rampă descendentă numai bună de „lansare” în gol; odată trecuţi de ea, regrupăm într-un bolovan solid, strângem coarda şi ne băgăm în a treia lungime care este de fapt o boschetăreală prin jepii care ţin să ne agaţe fiecare bucată de echipament. A patra lungime începe la baza unui grohotiş nu prea plăcut la călcătură, mai ales că nu găsim punctul de asigurare, iar Andrei se leagă de jnepeni. Pornesc pe două feţe căzută succesive pe care găsesc mai multe pitoane decât mă aşteptam din descriere, pun şi un anou de tulpina aparent solidă a unui copăcel şi, chiar când Andrei mă avertizează că se cam termină coarda, ajung la regruparea zdravănă şi comodă datorită platformei, de la baza traseului „Domn’ Profesor”. În timp ce amenajez regruparea, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşte antrenamentul acestei acţiuni, întrucât mă mocăi exagerat de mult; e drept, timpul trece nu numai pentru că verific de două-trei ori fiecare carabinieră şi anou, dar de jur-împrejur peisajul este senzaţional şi nu ştiu ce să admir mai întâi – abruptul ameţitor de sub mine, creasta profilată tot mai impunător deasupra mea sau panorama deschisă dintr-o parte în alta.
Lungimea a cincea începe cu un superb traverseu la stânga, unde stânca aderentă este străjuită de surplombă, apoi continuă în sus, uşor expus şi destul de lung, până la regrupare de la „proverbiala” ancoră cu clapetă; sinceră să fiu, am auzit de ea, dar e prima dată când văd aşa o arătare. Urmează o nouă bucată de mers fără asigurări, cu coarda atârnată peste faţa stâncoasă sau cărată în spate, prin jnepeni şi grohotiş, iar ieşirea din ea se face pe o platformă însorită, oarecum la baza traseului „Fisura în Y”. Acesta este locul în care creasta se semeţeşte cel mai abitir şi urmează pasajele cele mai „tari”, aşa că luăm o binevenită pauză de masă la ora 13:30. Lungimea a şaptea este a doua ca dificultate (5+) şi decidem s-o dau eu, echipată cu espadrilele de căţărat; trec de primul diedru, uşor de urcat, apoi câţiva paşi la dreapta mă bagă în al doilea diedru continuat cu o fisură. Am, într-adevăr, puţin de tras aici – încordez braţele, înfig bine picioarele în fiecare „muscă” de conglomerat şi evit să mă uit în jos; n-am a comenta, asigurări sunt suficiente. Îmi trag sufletul în regrupare şi-l filez pe Andrei, care pleacă imediat în a opta lungime – cea mai grea a crestei (6+); aceasta urmează fisura din dreapta, bine pitonată, dar şi foarte expusă prin „bombeul” de deasupra regrupării, imediat ce iese din hornul scurt de pornire. Andrei îşi termină treaba repede şi la final se minunează: atât a fost? Eu, ca secund, nu pot să nu mă întreb dacă aş putea să fac şi eu lungimea în acest moment sau mai am de muncit pentru cap. După acestea, ne debarasăm de espadrile, iar impresia mea este că, deşi e mai uşor cu ele, cele două pasaje pot fi căţărate cu ghete de secund.
A noua lungime este lunguţă, variată şi frumoasă datorită celor trei schimbări de direcţie ce impun folosirea buclelor echipate lungi (aspect de care eu uit); acestea descriu o succesiune faină: fisură verticală, brână de stâncă în traverseu, coastă cu prize terminată într-o faţă înierbată. Următoarea lungime este căţărare uşoară, neasigurată, cu atenţie în special din cauza grohotişului ce înconjoară pâlcurile de jnepeni şi faţa căzută deasupra căreia regrupăm. Lungimea a unsprezecea este un horn un pic susţinut, frumos şi antrenant, pentru ca apoi să mai urmeze un pasaj la liber, pe grohotiş şi stânci. În acest punct se deschide extrem de frumos zona Gălbinelelor, cu pereţi, creste, fisuri şi panorame. Ultima lungime, a treisprezecea, e din nou interesantă graţie zigzagului pe care-l face: horn cu aspect de rampă, apoi traverseu sexi la stânga, pentru ca cea din urmă bucată să n-o ia direct în sus cum ar părea la prima vedere, ci prin ocol pe creasta află şi mai la stânga, acolo unde treptele şi asigurările se succed. Iată-ne finalizând creasta la ora 17:30, moment când ne trecem numele în caietul nou din caseta „cuceritorilor”.
Planul de retragere iniţial era să-i dăm în sus până în Brâna Mare a Coştilei, să o urmăm până în Valea Albă şi să coborâm pe acolo. Însă chiar când ne îndreptăm spre brâu, ne întâlnim cu o echipă de căţărătorii care tocmai ce-au terminat unul din traseele din pereţii Coştilei. Îi întrebăm pe unde intenţionează să se retragă, ne spun că în rapel peste Poseidon, ne sfătuim puţin şi luăm decizia să facem acest lucru împreună – rapeluri duble ca lungime, poate ceva timp scurtat acolo, pentru ca apoi să luăm la picior şi alte rapeluri Valea Coştilei. Iată-ne deci amenajând punctul de pornire al primului rapel de 65 de metri, nici nu vreau să calculez de câte ori mai mare decât cel mai lung rapel dat de mine vreodată. Regula de bază: mă concentrez pe alunecare (oricum, foarte greoaie la început), nu dau şocuri nu privesc în jos, chiar dacă ştiu că n-am urmă de vertij. Toate ca toate, dar senzaţia pe care o am sub o surplombă înaltă, când ajung să pierd complet contactul dintre picioare şi stâncă, este dubioasă şi neîntâlnită de mine până acum. Nu-i panică, întrucât ştiu că sunt în siguranţă atât datorită corzii, cât şi nodului auto-blocant de pe ea, dar lipsa totală de control atunci când din alunecare mă întorc cu spatele la stâncă şi nu mai pot reveni mă debusolează şi mă precipitează. Fac cerculeţe în aer cu un picior doar-doar m-oi întoarce cu faţa, iar după ce mă apropii din nou de stâncă nu-i mai dau drumul. Al doilea rapel, la fel de lung, pune mai puţine probleme, spre deosebire de finalizarea lui unde, întrucât corzile n-au ajuns până pe platforma sigură de jos, mai am de trecut o brână friabilă, pe care alpinistu-lu-peşte nu se simte deloc confortabil.
Din acest loc începe Brâul Poseidon, modalitate expusă şi friabilă de a ajunge în punctul superior al Vâlcelului de sub Perete. Dezlegăm corzile, echipa de căţărători porneşte spre Refugiul Coştila în pasul alert facilitat de cunoaşterea fiecărei potecuţe şi pietricele din această retragere, iar noi începem o coborâre mult mai lentă la lumina frontalei, căutând varianta cea mai bună de a ţine firul vâlcelului sau de a merge pe versant. După rapelul dintr-un piton un pic cam flexibil pentru gustul nostru, la ora 21 ne dăm seama că am ajuns la confluenţa cu Valea Coştilei, însă ne este imposibil să găsim, cum ne aflăm noi pe malul drept, calea de coborâre prin întuneric. Cum lucrurile nu arată prea bine, iar solul friabil nu permite multe, decidem să rămânem peste noapte aici – bivuac într-un talveg cât de cât protejat de vânt şi căderi de pietre.
În zece ani de mers pe munte, pe asta n-am făcut-o, iar Andrei admite aceeaşi premieră; plâng după pufoaica lăsată acasă şi după folia de supravieţuire care a dispărut (nefolosită) în aceeaşi gaură neagră existentă în orice casă, dar măcar îi mulţumesc lui Dumnezeu că vremea e prielnică, nu se anunţă ploi, iar apă şi mâncare mai avem. Aranjăm deci coarda drept pat, tragem toate ţoalele pe noi, lăsăm căştile pe cap, ne băgăm picioarele încălţate în rucsaci, tragem o folie de supravieţuire peste amândoi şi încercăm să dormim cât de cât până la prima geană de lumină. Trebuie să recunosc faptul că, exceptând bivuacul forţat, noaptea e superbă – cer înstelat, lună ce-şi râde de frontale, peisaj feeric. Băgăm totuşi somn, zgribuliţi sub folie, cu vise dubioase şi o trezire înfrigurată bine pe la 5 dimineaţa. Atunci, chiar înainte de a ieşi soarele, este cel mai frig – ora critică.
Lumina anunţă discul roşu înălţat de dinapoia Baiului şi, pe măsură ce razele sale răscolesc negurile matinale, aerul începe să se încălzească, anunţând o zi la fel de frumoasă ca cea trecută. Începem să strângem şi să ne pregătim de coborâre, nu înainte de a mai rezolva ceva. Planul iniţial zicea că azi ni se adaugă Claudiu şi Cosmina pentru Creasta Picăturii. Aseară am dat de ştire ce trăznaie am făcut, dar cum cei doi au cumpărat bilete de tren decid să vină totuşi azi şi să facă alt traseu. Acum ni-l şi comunică, Hornul Coamei, moment în care, cu toată oboseala, ni se aprind ochii, mai ales că urcarea este de la acelaşi Refugiu Coştila unde trebuie să coborâm. Mergem şi noi? Mergem! Îi rugăm deci să ne ia ceva de mâncare şi apă, urmând să ne întâlnim din direcţii diferite.
Iată-mă deci a doua duminică la rând pe aceeaşi vale, de data aceasta chiar sperând să-mi depăşesc „condiţia”. La ora 13 suntem deasupra ultimei săritori dinainte de Hotel Gălbinele, însă nu ne mai abatem pe la acesta, ci facem pauza undeva în stânga, chiar la intrarea pe Hornul Coamei. Cotaţia acestuia este, ca şi valea, 1B, însă dacă-l vezi de la „hotel” sau din Strunga Colţilor ţi se pare ceva imposibil – o crestătură înfricoşătoare, aproape verticală şi cu siguranţă inabordabilă. Claudiu nu-i primul care să-mi fi spus până acum că nu-i deloc aşa şi, nu că nu i-aş crede pe toţi susţinătorii acestei păreri, dar ochii şi mintea îmi intră în contradicţie. Dar acum sunt la baza lui, n-am cale de întoarcere, doar o coardă la nevoie. Bine măcar că n-a mai plouat şi hornul se vede acum până sus, fără rotocoale de ceaţă.
Şi haidem, deci, în sus. Săritoare după săritoare, ramonaj şi şpraiţ în pereţii înguşti, un pic de împotmolire cu tot cu rucsac şi… unde ar trebui să fie pasajele alea grele? E drept, sunt câteva porţiuni umede unde bocancul şi psihicul nu-s tocmai ferme, dar protecţia stâncilor laterale este de bază; n-am un moment în care să mă simt expusă sau în pericol, aşa că am de lucru doar cu efortul căţărării în sine. A, şi cu fotografiile, pentru că peisajul e fantastic, mai ales Colţul Gălbinele profilat în permanenţă în spatele nostru. În două ceasuri terminăm cu Hornul Coamei, timp foarte bun din spusele lui Claudiu. Sincer, abia acum le dau dreptate celor care mi-au vorbit despre acest cotlon al Bucegilor: pe vreme bună, cu stânca uscată, este de-a dreptul uşor; poate un pic solicitant pe primele două treimi. În ceea ce mă priveşte, cea mai grea săritoare de pe Gălbinele este mai dificilă decât orice de pe horn. Asta însă nu-i ştirbeşte din frumuseţe, din contră – cred că-i unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am parcurs în abrupt.
La ora 15 tocmai ce ieşim în Brâna Mare a Coştilei (2380 m) şi decidem să nu-l canonim prea mult pe Andrei la maşină, deci alegem cea mai rapidă variantă de coborâre. Traversăm întregul cerc descris de obârşia Văii Coştilei şi, sub Hornul lui Gelepeanu, prindem linia Crestei Văii Albe pe care începem să-i dăm în jos. Cu această ocazie, le arăt însoţitorilor mei pe unde am rapelat aseară. Reacţia e unanimă şi elocventă: o mare cruce, plus Doamne fereşte, nu sunteţi zdraveni. Continuăm cu atenţie pe poteca cu grohotiş de pe creasta, „rulmenţi” cum le zice Claudiu, până la intrarea spre dreapta pe Brâna Aeriană. Pe vremea când în sfârşit ajungeam pe acest traseu uşor, dar foarte expus, nu mă gândeam că-l voi folosi vreodată în coborâre, ca retragere din ceva considerabil mai greu. Între timp, poteca de pe brână s-a mai degradat niţel, aşa că pe un pasaj cablul tras este mai mult decât util.
Pe măsură ce lăsăm Aeriana în urmă şi parcurgem cărarea de pe Vâlcelul Policandrului, de asemenea prevăzut pe alocuri cu cablu, constatăm că şi pe aici au avut loc alunecări de teren şi accesul se face tot mai greu, în special la vale. O brâniţă ne desparte de Vâlcelul Stâncos, unde ne ţinem de ditamai lanţul în timp ce încercăm să ne poziţionăm paşii pe trepte firave din pământ, pentru ca la final să ne reculegem puţin lângă pâlcul de zade ce marchează intrarea în acest traseu. Este ora 17:30 şi nu stăm prea mult, ci îi dăm în continuare în jos, tot mai abrupt, pe partea cea mai solicitantă pentru genunchi a zilei. Poteca se termină în apropierea Refugiului Coştila, chiar înainte de traversarea văii, loc în care noi facem dreapta şi continuăm drumul spre Căminul Alpin, în sens invers faţă de ieri dimineaţă. În parcare, la ceasurile 19:30, Andrei ne prezintă colecţia de sticle goale, toate de bere fără alcool. Să-i dea Dumnezeu sănătate, nu doar că ne-a aşteptat, dar şi că nu trebuie să conduc eu la ce pilot automat mi-a preluat mişcările încă de pe Vâlcelul Stâncos.
Ce să mai zic la final? Creasta Coştila-Gălbinele – făcut. Hornul Coame – cu perseverenţă, făcut. Bivuac sub marii pereţi ai Coştilei – vrut-nevrut, forţat, dar făcut, plus o lecţie învăţată. Creasta Picăturii – viitoare restanţă.
Însemnări 
Pingback: Valea Seacă a Caraimanului prin Hornuri, Valea Colţilor plus Hornul Coamei (Munţii Bucegi) | Însemnări