Cabana Zboina (Munţii Vrancei)

În Munţii Vrancei nu am ajuns mai deloc, singurul moment notabil fiind vântoasa cruntă de la staţia meteo de pe Lăcăuţi. Iată de ce s-a aprins beculeţul atunci când am văzut tura publică iniţiată de Claudiu, sovejan extrem de ataşat de acest masiv. Astfel se face că am plecat ieri seară din Bucureşti, în maşina Deliei, iar noaptea am petrecut-o la o pensiune din Soveja (500 m) – astfel că în dimineaţa aceasta, la ora 9:30, avem un bun start, odihniţi şi proaspeţi – cel puţin unii dintre noi, căci celor care au stat cu Cristi (recent descoperitor al chitarei) până noaptea târziu li se cam închid ochii. Cu atât mai mult cu cât prima parte a traseului marcat cu cruce roşie este un drum forestier în amontele Pârâului Dragomirna, care, ca orice drum forestier care se respectă, pare fără sfârşit.

La un moment dat însă, după o curbă largă, însemnele se regăsesc, răzleţe, pe copacii din stânga, iar poteca începe să urce vitejeşte prin pădurea întunecoasă şi prin zăpada umedă şi grea, de primăvară. De acum, timp aproximativ o oră trebuie să îmblânzim cu paşii noştri acest urcuş – cea mai susţinută parte a traseului. Iniţial mergem pe malul stâng al unui firav curs de apă, apoi îl traversăm şi cărarea se transformă într-o înşiruire de serpentine care ajung, în cele din urmă, la o băncuţă dărâmată, pe un pinten împădurit. Aici, la Şezătoarea Lupilor (după cum ne prezintă Claudiu locul), facem popas pentru a ne aduna cu toţii şi a lua o scurtă gustare. Când ne reluăm drumul, mai urcăm maxim cinci minute şi ajungem într-o şa, din care traseul coteşte spre dreapta; din acelaşi loc, o potecă mai mult ghicită la stânga îi scoate pe curioşi pe un alt pinten, de data aceasta mai golaş, solitar şi însorit, care oferă un cuprinzător punct de belvedere către înălţimile Muntelui Zboina, în extremitatea sa nord-vestică – Vârful Zboina Verde fiind cea mai proeminentă siluetă. Este aproape ora prânzului, iar căldura care se ridică din vale, acolo unde se întrezăreşte şi Soveja, este toropitoare.

Din şa, poteca urmează curba de nivel şi coboară puţin, până într-un loc în care pădurea se răreşte, apoi reîncepe urcuşul, dar numai pentru puţin timp. În punctul maxim al momentului, pe stânga, a fost cândva un adăpost, acum doborât de vreme sau oameni; ceea ce nu ne miră în totalitate, întrucât auzim deja în depărtări semne că aceste cărări, deşi rar bătute de turişti, nu sunt deloc străine tăietorilor de lemne. De acum avem de coborât o vreme, cu ochii în patru după marcajul capricios, urmăm o curbă de nivel lungă ce traversează un versant abrupt şi friabil şi ajungem într-un vechi drum forestier care ocoleşte văioaga unui curs de apă acum secat. Nu facem şi noi acelaşi ocol, ci coborâm în albia înzăpezită şi urcăm pe malul opus, apoi reîncepem căutarea marcajelor. Le găsim, şterse şi nehotărâte, undeva în stânga şi le urmăm până la un nou drum forestier, apărut la un ceas de la Şezătoare. De data aceasta este o rană proaspăt deschisă în carnea pădurii, iar „măcelarii” sunt şi ei acolo, cu topoare şi drujbe, nepăsători la faptul că între copacii tăiaţi unii dintre ei poartă marcaje turistice. În caz de ceaţă sau viscol, am putea numi această indiferenţă neglijenţă criminală.

Cu un gust amar, ne continuăm drumul, adică o înlănţuire de pasaje în care se urcă uşor, se coboară şi mai uşor sau se merge pe curbă de nivel, până când, aproape de ora 14, ajungem într-o poiană largă şi albă. Aici e de aşteptat, întrucât Claudiu are amintirea Crăciunului, când din acest loc nu a reuşit să ajungă la cabană şi a trebuit să se întoarcă în Soveja. Ultimul brad marcat este la intrarea în spaţiul deschis, însă următorul – ia-l de unde nu-i! Variantele sunt cam trei la număr: în dreapta-sus (dar pe acolo se ajunge pe Vârful Zboina Neagră), înainte-dreapta pe panta versantului sau înainte-stânga, printr-o vale cu un fir nu foarte clar. Până la urmă, după căutări intense, cunoscătorii locului decid pentru calea din mijloc, adică tot înainte cum se traversează poiana, uşor în sus, astfel încât poteca să urce lent pe faţa versantului. După ceva timp dăm, în sfârşit, şi de un marcaj care să ne anunţe că am făcut alegerea corectă.

Ajungem într-o poieniţă, mult mai mică decât cea de dinainte şi presărată cu brazi tineri; aici se atinge coasta pe care se poate urca pe vârf; noi însă coborâm şi, după un loc plat, zărim undeva jos gardul şi acoperişul Cabanei Zboina (1080 m) – fostă cabană de vânătoare, între timp aproape abandonată şi întreţinută doar de nostalgicii pentru care aceste locuri mai înseamnă ceva. Micul complex era cândva completat de un şopron, acum complet distrus, de un canton care stă şi el să se dărâme şi de o magazie aflată într-o stare deplorabilă. Doar cabana dăinuie încă, în ciuda nepăsării unora (care se traduce prin sobe crăpate, geamuri lipsă, gunoi lăsat în urmă pentru colonii de şoareci), şi pare destul de solidă. În plus, aerul său arhaic, frumoasa arhitectură ţărănească, tinda viu colorată (ca şi cantonul cel fără de noroc) fac din ea o încântare pentru ochi.

Înăuntru e frig, mai ales în comparaţie cu tinda însorită, iar noi suntem transpiraţi după cinci ore de mers. Aşa că băieţii se apucă să facă focul în cele trei camere aflate de-o parte şi de alta a sălii de mese şi în bucătărie. Dintr-o dată, prin ferestrele larg deschise începe să iasă un fum dens şi ne întrebăm, oarecum îndreptăţit, dacă se va remedia situaţia odată sobele încinse. După foc, urmează dezgroparea izvorului din faţa cabanei – e de săpat vârtos în zăpadă pentru a elibera firul şi a lăsa apa să se cureţe de reziduuri, astfel încât să redevină potabilă. Între timp, Max caută loc de cort şi decide că, până la urmă, planul cel mai aproape de orizontală este în stânga cabanei, pe drumul spre budă. Bun şi acela, decât restul de pante alunecoase. Cum m-am abonat, alături de Iuliana, la cortul lui, îl ajut să bătătorească zăpada şi să înalţe efemera locuinţă. Alături, Ştefan se îndeletniceşte cu propriul cort.

În tindă, sub soarele prietenos de după-amiază, Cristi scoate chitara şi foile cu cântece de munte şi începe prima rundă de chităreală. După ce ziua se duce spre apus, iar Claudiu reuşeşte să încropească şi focul de tabără, gaşca veselă se mută în jurul flăcărilor, însoţită de vinul extraordinar făcut de Petru, vişinată, ţuică fiartă şi alte încălzitoare lăuntrice. Se adaugă în curând o super-mămăligă cu brânză şi slană la grătar, preparate ca la carte de aceeaşi gazdă primitoare, Claudiu. Aşa ospăţ, pe munte, mai rar. În acest timp, cabana s-a încălzit bine de tot şi numai soba de la bucătărie continuă se fumege, iremediabil. Cu această ocazie, îmi rezerv dreptul de a mă răzgândi şi, dacă-mi va fi prea frig la cort, să-mi întind izoprenul undeva pe jos, în vreo cameră. Nu este cazul însă, pentru că atunci când somnul mă biruie şi mă retrag între Max şi Iuliana îmi dau seama că este mai cald decât în august, pe malul lacurilor din Parâng sau Godeanu, iar suportul de dedesubt mult mai moale decât solul bolovănos. Aşa că dorm până dimineaţa mai mult dezvelită şi cu picioarele goale. Mă trezesc numai stropii de ploaie, undeva adânc în noapte, şi trilul încântător al păsărilor, la prima rază de lumină.

Cum acesta este ultimul weekend din martie şi se trece la ora de vară, somnul ne este ştirbit cu un ceas; nu-i de mirare deci că multă lume bombăne atunci când se dă trezirea, mai ales că unii au rămas până la ultimii tăciuni ai focului care a descris în zăpadă un crater adânc, dezvăluind „erele” ninsorilor. După un mic-dejun prelungit, făcut curăţenie şi bagaje, poze de grup cu omul de zăpadă al lui Bucur (pe care apoi băieţii îl distrug nemilos cu o tiradă de bulgări – în mod clar, Petru a fost abuzat în copilărie de un om de zăpadă) şi verificat că lăsăm cabana într-o stare puţin mai bună decât am găsit-o, pornim pe drumul de întoarcere, aceeaşi cruce roşie pe care am venit ieri. Cum ora este târzie, aproape 11, şi cum Galina trebuie să prindă o cursă spre Chişinău (fiind în ultimele zile ale vizei), nu mai urcăm pe Vârful Zboina Neagră, aşa cum era iniţial planificat – mai ales că este complet împădurit şi, pentru a te bucura de peisaj, trebuie să urci pe releul din dotare. Despre Lacul Verde, aflat şi el în planurile iniţiale, nici nu mai poate fi vorba, întrucât Claudiu a aflat că e mai mult nămol amestecat cu zăpadă.

Îi dăm deci cu spor, când la deal, când în linie dreaptă când, cel mai des, la vale, pe traseul reţinut de ieri. Dar ce schimbare faţă de ceea ce am întâlnit nici cu douăzeci şi patru de ore în urmă! Aşa cum ne-a spus, înainte de rămas bun, chiar acoperişul cabanei aproape complet deszăpezit, stratul de nea s-a retras considerabil, lăsând poteca de multe ori curată, doar puţin umedă. Sunt porţiuni pe care cu greu am crede că le-am străbătut chiar ieri, atât de mare este schimbarea; căldura şi ploaia şi-au făcut bine treaba. După mai bine de un ceas şi jumătate de drum, facem din nou popas pe colţul de deasupra Şezătorii Lupilor, însă de data aceasta peisajul este mult mai secretos, aşa cum stă el învăluit într-o pâclă cenuşie şi densă, din care abia se întrevăd nişte linii molcome. Continuăm la vale, partea cea mai abruptă a traseului, până când ieşim la drumul forestier – este aproape ora 14 şi încep momentele cele mai neplăcute ale întoarcerii: un slalom prin şi printre nămoluri de toate soiurile şi consistenţele, astfel încât, ajunşi la maşini, nu ne mai deosebim unul de altul de la genunchi în jos. Dezastru! Noroc cu apa Dragomirnei, care ne mai spală păcatele, că altfel nu ştiu cum ne-am urca în automobile… În primul rând Max anunţă cu emfază: cine nu trece pe la râu, n-are ce căuta în Lenuţa!

Din Soveja plecăm rând pe rând, unii mai grăbiţi, alţii mai fără griji – cum sunt cei care opresc la restaurantul înconjurat de pădure, dintre Varniţa şi Muncelu, unde mâncarea este bună, ieftină şi vine repede. De aici până la Bucureşti nu-mi amintesc foarte multe, pentru că mă învinge o toropeală plăcută, de după drum lung şi masă îndestulătoare. La orele 22 cobor la Obor, cu bucuria descoperirii unui colţ de lume în care greu îmi vine să cred că aş fi ajuns dacă nu era tura lui Claudiu, un cunoscător al locurilor. Pentru asta şi pentru îndeplinirea ireproşabilă, dincolo de orice aşteptări, a atribuţiilor de gazdă, trebuie să-i mulţumesc din suflet.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s