Umbre fără uitare

Câtă moarte e în noi… şi câte vise deşarte. Iar înainte de moarte nu pot alege decât uitarea sau disperarea. Între ele oscilez, mi se încovoaie braţele de balanţă şi mă pierd în confuzie. Blestem drag şi sfâşietor.

Mi-e teamă că îţi uit chipul, şi vocea, şi mirosul, fără să te pot uita cu-adevărat. Mi-e teamă că aş putea muri fără să te mai văd. Mi-e groază că ai putea muri fără ca eu s-o ştiu şi mi-aş irosi viaţa gândindu-mă la tine, cel care-ai fost, când tu de fapt n-ai mai fi deloc. Iată disperarea care îmbracă gândurile obsesive, atât de captivante încât nici nu îmi dau seama când se apropie coasa şi cum alunecă pe lângă mine.

Nu-mi lipseşti, pentru că eşti o prezenţă constantă lângă mine; simt uneori că dacă întind degetul îl voi lipi de al tău, ca într-o geneză întoarsă. Dacă aş plana mai jos, m-aş putea contopi cu închipuirea ta. Nu-mi lipseşti, doar arzi, precum sevrajul unui narcoman. Iar visele… visceral de reale, doar deşteptătorul putând opri frământarea cărnii. Însă nimic n-a fost mai real decât acea frântură în care m-ai întrebat, strigând cu revoltă şi furie, ce vreau de la tine, de ce nu te las în pace. Întâmplător, în mânia ta din vis, mi-ai întrupat propria conştiinţă, care de atâta timp mă întreabă acelaşi lucru.

Într-adevăr, ce vreau? Dacă aş şti unde să te caut, n-aş face-o. Dacă ai apărea în faţa mea, n-aş găsi mai repede gaura de şarpe în care să mă ascund; sau, poate, nici nu te-aş recunoaşte. Dacă aş avea ocazia să-ţi scriu, n-aş mai şti ce. Şi-atunci, de ce nu te las? Pentru că nu te pot uita, nu pe de-a-ntregul. Te uit pe bucăţi – chip, voce, miros – şi asta mă torturează; nu te uit pe tine, tu, şi asta mă ucide. Dacă aş putea smulge fiecare amintire, imagine şi atingere, le-aş pune într-o cutie cu numele tău pe ea şi, ritualic, i-aş da foc. Uita-te-voi atunci, cu nume cu tot.

Lipsit de trăsături şi de voce, fără parfum sau umbră, aluneci fantomatic prin amintirile mele, nume pe care nici nu pot să-l pronunţ. Mă gândesc cu oroare că ai murit deja şi mă bântuieşti cu adevărat, ca pe ultima ruină în care ai sălăşluit. Se spune că lipsa veştilor este în sine o veste bună, dar pentru mine e doar un alt semn că nimic nu mă mai poate apropia de tine, viu sau mort, vie sau moartă. Te visez, dar oare visez un om viu? Îţi vorbesc, dar oare nu vorbesc singură în sensul cel mai propriu? Te văd în fiecare necunoscut, dar oare nu am vedenia unui zombi?

… Acela care ai fost. Acei care am fost, noi. O mare de întrebări, amintiri şi incertitudini. Noi, o necunoscută permanentă şi desăvârşită. Tu, cel care nu vei mai fi niciodată şi poate că nici n-ai fost, altfel decât în imaginaţia mea. De-ai fi… Un brad tânăr, fără rădăcini şi cu răni adânci. Eu, cea care m-am predat trecutului pe care tu l-ai creat special pentru mine. O stâncă netedă, fără fisuri şi ascunsă de soare. Nimic în comun, doar locul şi timpul, mereu în uitarea trecutului. Doar că nu pot uita.

M-am oprit la o imagine care-a fost, lipsită de simţul realităţii; fragmente de film, instantanee alb-negru, bucăţi muzicale dispersate, rotocoale de fum, puseuri de adrenalină, aşteptări, dezamăgiri, regrete, speranţe şi apoi… marele nimic. Acolo unde uitarea şi timpul are trebui să vindece, rana supurează şi lasă loc cancerului, o metastază difuză şi generală. Ai simţit vreodată că sufletul hrăneşte excrescenţe necontrolabile? Că există undeva, într-un cotlon neidentificabil, o durere surdă şi copleşitoare, un zgomot de joasă frecvenţă, înnebunitor şi halucinant? Obsesie? Boală? Agonie? Stau în acelaşi sertar, etichetat cu numele tău pe care nu-l mai pot rosti. Nebuni scăpaţi din cămaşa de forţă, minţi contopite cu nefirescul.

Nu timpul vindecă totul, poate doar moartea, uneori nici ea. Încolăciţi în necunoscut, brazii părăsesc mirajul stâncii şi se refugiază în pământul negru şi hrănitor al pădurii. Mâncate de vânt, umezeală şi licheni, stâncile caută brazi care nu vor avea niciodată aceeaşi forţă a mirajului. Nu e cramponarea într-un trecut ce nu mai poate fi schimbat, ci amarul unui prezent secătuit şi disperarea unui viitor deformat. Iluzii diurne, fantome în aşternutul gol, foame, nelinişte şi căutări imaginare.

Tăcere. Poate că ai murit deja. Poate că am murit deja. Îmi închipui că ne-am uitat reciproc, pe de-a-ntregul, cu tot cu feţe, voci şi mirosuri, cu tot cu atingeri, vorbe şi minciuni. Cu tot cu dorinţă, cu tot cu adevăruri frapante pe care nu ni le-am spus. Cu tot cu bucurii intense şi aparente blazări. Cu tot cu durerea împărtăşită de a fi fost noi. Cu tot cu foc, cu tot cu suflet, cu temeri. Cu totul. Stâncile plâng uneori, iar brazii ajung lemne de foc. Alteori stâncile se surpă, iar brazii devin fosile atemporale. Atâta moarte e în noi.

(10 nov 2008; 10 nov 2013)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s