Arsuri sufleteşti – Fragmentul 4: Alungatul de acasă

 

Fragmentul 4: Alungatul de acasă

Să fi avut vreo 7-8 ani; Victor era la ţară cu ai lui, la bunicul patern. Sincer să fie, nu-şi aminteşte ce năzbâtie făcuse sau zisese, doar că după o ceartă cruntă în care maică-sa i-a aruncat obişnuitele cuvinte grele, inclusiv pe cele „a ajuns să-mi fie scârbă de tine, de copilul meu”, aceasta i-a spus să-şi facă bagajele şi să plece unde-o vedea cu ochii.

După momentul de perplexitate, la insistenţele mamei, Victor şi-a adunat lucrurile, a făcut o boccea şi a ieşit pe poartă. Planul era să ajungă cumva în urbea natală, nu foarte departe, şi apoi să ia trenul spre un oraşul unde copilărise, la bunica maternă. Acolo a găsit mereu un refugiu şi un cămin călduros, alături de „mamaia” şi de unchiul cu soţia lui care-i erau naşi de botez.

Pe uliţa satului Victor s-a întâlnit cu taică-su, care venea spre casă şi care l-a întrebat surprins ce face cu bagajul şi unde se duce. I-a răspuns că mama l-a alungat de acasă şi a plecat la bunică-sa. Tata l-a luat el cumva cu binişorul, „hai înapoi, vedem noi cum o îmbunăm pe mama” şi s-au întors împreună. Evident că ulterior Victor n-a mai plecat; nici nu-şi aminteşte continuarea, prea puţin importantă faţă de restul.

Restul înseamnă de fapt un amestec frust de teamă, sentimente de abandon şi furie. Cam de atunci a rămas Victor cu convingerea că trebuie să se bazeze doar pe sine în orice situaţie, să fie pe picioarele sale, să fie un om independent care nu cedează niciodată controlul. Să fie bărbat „adevărat”. Când se gândeşte însă la acest episod din trecut, adultul Victor simte un singur lucru: lehamite.

Indiferent de vârstă, comportamentul adultului este intens marcat de experienţa copilăriei. Mai ales în momentele critice, cel care preia controlul este „copilul interior” cu ale sale spaime şi euforii. Dar, în primul rând, cu ale sale traume. În cazul fericit, un adult conştient de acestea vede când se face tranziţia şi alege să ia seama la mesajele primite, dar nu lasă copilul să acapareze frâiele, ci acţionează în virtutea autocontrolului şi încrederii în sine. În cazul nefericit, adultul se metamorfozează în copilul pe care încearcă atât de intens să-l reprime încât nu se mai recunoaşte şi intră într-un cerc vicios. Ce e mai grav? Faptul că te îngrozeşte ceva? Sau faptul că, îngrozit fiind, nu te mai regăseşti, oglinda emoţională îţi prezintă un străin, nu mai ai control asupra propriilor trăiri şi gânduri, iar asta te îngrozeşte şi mai tare? Iată efectul bulgărelui de zăpadă. Soluţia, spun specialiştii – fie ei psihologi sau duhovnici, este dezgroparea acelor traume băgate sub preş, retrăirea lor prin prezenţă conştientă şi, foarte important, iertarea. Iertarea celor ce au provocat, voit sau nevoit, acele arsuri sufleteşti şi, în primul rând, iertarea de sine. Am cules câteva astfel de episoade povestite de oameni care, în copilărie, au suferit răni cu efect de amprentă şi care acum încearcă să le vindece. Orice asemănare cu personaje şi fapte reale este pur neîntâmplătoare, dar redactarea poartă viciul prelucrării artistice.

(18 nov 2018)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.