Acele cuvinte

Am auzit acele cuvinte în ultima vreme atât de des şi de la oameni atât de diferiţi, încât credeam că îl voi pocni pe primul care mi le mai rosteşte. Îmi era acru şi silă să le-aud, mereu ca o sentinţă incomplet explicată. Moment nepotrivit… Iar acum, când viaţa parcă-şi bate joc de mine, trebuie să privesc oglinda şi să-i trag un pumn cât pot de tare, însă cum altfel să-i descriu contextul?

Cum să-i spun că nu pot, că nu vreau, că nu am cum? Ca mi-e bine şi suficient aşa, că sunt într-un echilibru sigur dar atât de fragil încât dacă-l rup mă voi distruge şi nu singură? Că tot ce îmi doresc este acest status-quo în care alerg, mă caţăr, scriu, beau vin fiert prost, fac duş la miezul nopţii şi topesc zăpezile cu răsuflarea mea peste soarele dimineţii? Fiecare zi cu rutina ei, una după alta, în săptămâni în care uit sau n-am timp să mor. Mi-e bine în amorţeala asta şi nu aş da-o pe nicio căutare a sublimului.

Cum să-i spun că, nu demult, aş fi făcut acele concesii, aş fi renunţat la una sau la alta, aş fi închis ochii sau aş fi zis că nu asta contează, dar acum nu mai las de la mine? Că aş fi devenit bucuroasă colac de salvare sau ancoră solidă, dar acum nu mai ştiu să ajut sau să construiesc? Că am băut de curând din acelaşi pahar cu un om mai sincer, mai corect şi mai realist decât mine, iar astfel de boli se transmit când trupul e în derivă?

Dar nu voi deveni făptura laşă, egoistă şi iresponsabilă de care mă tem. Sau, şi mai şi, nu mă voi transforma în scorpia crudă şi duplicitară pe care o detest. Le-am cunoscut pe amândoi în atâtea împrejurări încât mi-am jurat că voi alege sinceritatea, oricât ar fi de dură; dacă o pot îmbrăca în diplomaţie, cu atât mai bine, dacă nu… sufletul meu, aşa pierdut şi ferecat cum e, nu-i negociabil. Cândva, demult, să fie mai bine de un deceniu, am decis că mai bine preiau eu suferinţa, căci măcar ştiu că pot avea grijă de mine. A fost singura hotărâre de atunci pe care aş repeta-o iar şi iar. Liniştea conştiinţei mele e mai de preţ decât orice ofrandă otrăvită.

Şi, deci, voi rosti acele cuvinte. Moment nepotrivit… Mă voi urî încă dinainte de a le spune. De-aş avea de data aceasta curajul şi fermitatea s-o fac cât nu e prea târziu. Ceea ce-i mai rău este că ştiu şi ce-am gândit eu de fiecare dată când le-am auzit – inevitabilele regrete, de asemenea prea târzii.

Sper doar că la final, când se va trage linie, voi fi mai mult decât suma deciziilor mele. Şi că voi fi împăcată cu propriul meu bildungsroman.

(03 mar 2018)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.