Ştiu că nu crezi acum, dar o să fie bine. Toată suferinţa asta vine din emoţii reprimate ani, poate zeci de ani, şi când contextul le-a dat voie au ieşit cu toate la suprafaţă şi te-au copleşit. Ştii că am trecut prin acelaşi lucru ca şi tine şi, uite, lucrurile s-au aşezat. E nevoie de timp, de multă durere şi de voinţa să ieşi din ea. Nu te împotrivii durerii, lasă-te în voia lui Dumnezeu şi doar încearcă, cu un minim de putere, să vrei să mergi mai departe.
Of, Doamne, nu e ca şi cum n-aş vrea să ies, cine s-ar bucura de starea asta de sfârşeală în care i se rostogolesc creierii în cap şi vâjâie lumea pe lângă el? Cine ar simţi plăcere în a bântui străzile ca un câine vagabond şi a plânge lipit de zidul staţiei de metrou? Cum alung gândurile negre, acele ispite ale disperării care-mi vorbesc de nefiinţă, când ele revin iar şi iar? Le văd cum adulmecă precum şacalii hoitul şi atunci Te rog – ia, Doamne, gândurile astea de la mine şi fă ce ştii Tu cu ele, mie nu-mi trebuie şi nu le cunosc locul. Dar revin… Mă bag în pat cu speranţa macabră de a nu mă mai trezi dimineaţa. Simt nevoia de a-mi face rău fizic pentru a mă distrage de la chinul psihic, dar nici capetele în zid, nici degetele strivite nu ajută. Sufletul tot geme ca o rana supurândă. Şi, dincolo de toate, sunt terifiată că întregul balans interior s-a rupt iremediabil, nu mă recunosc şi nu mă regăsesc.
Poate că sună poetic, ia-o ca pe-o metaforă, dar tu treci acum prin chinurile facerii. Te renaşti pe tine însăţi. Şi doare îngrozitor, dar, crede-mă, te vei afla într-un loc mult mai luminos apoi. O să fii o persoană mai bună, mai echilibrată şi acel echilibru va fi real, nu impus. Te vei regăsi pe tine, dar altfel. Trebuie doar să scoţi o mână din apă şi vei fi salvată. Dar scoate-o. Şi continuă să alungi gândurile alea, nu din tine vin. Crezi că dacă ieşeai pe terasa gri şi pluteai prin aer, lucrurile s-ar fi rezolvat dincolo? De unde ştii că acolo nu-i mai rău? Mai grav, durează o eternitate şi nu poţi repara nimic. Ţine minte, Dumnezeu nu-i dă nimănui mai mult decât poate duce.
Cât aş vrea să-l cred. Cât aş vrea… Doar că tot ce pot face este să număr zilele încercând să le ţin şirul şi să mă rog în fiecare seară să nu-mi pierd minţile din atâtea contorsionări zbuciumate. Îi cer Domnului să mă ajute să-mi văd drumul şi să-mi dea puterea să-l urmez. Şi-L mai rog să-mi dea înţelepciunea să-l înţeleg, să-l iert şi să-mi transform sentimentele într-o iubire umană.
(05 ian 2018)
Însemnări 