Mi-am început anul la frumoasa stâncă grecească, căţărându-mă parţial de plăcere, parţial de frig. În urma acelui inedit sejur, am scris Aripi şi nici nu ştiam câtă dreptate urma să am cu acel ton optimist. Întoarsă în ţară, mi-am redecorat o parte din apartament, pe care am început să-l simt tot mai mult „acasă”; m-am oprit din cumpărat tablouri când am constatat că nu mai am unde le pune, dar zic eu că am găsit câteva piese extrem de frumoase. Într-o iarnă zgârcită cu zăpada, am avut norocul de a schia la Straja şi Vidra, cu un omăt-tablă la cea din urmă, ocazie cu care am prins mai mult tupeu după haioasele episoade #caziteridici în condiţii deloc ideale.
Şi a venit carantina totală cu relansări ale vechii mele depresii, însă suprapunerea cu Postul Paştelui m-a ajutat enorm. Am stat atunci şi am citit, m-am uitat la filme şi muzicaluri, am muncit intens, mi-am contemplat propria hidoşenie şi potenţiala frumuseţe, m-am rugat şi m-am deconectat. Cred că cel mai bun lucru al acelei perioade confuze a fost atât de necesara desprindere de câteva personaje toxice din viaţa mea. Prin compensare, de-a lungul anului am putut face loc altor prezenţe – pozitive, tonice, de a căror vitalitate m-am îndrăgostit. Al doilea lucru bun a fost că m-am reapucat de nişte antrenamente fizice serioase, aşa că la finalul perioadei am ieşit cu kilogram în plus – de muşchi. E drept, muntele şi căţăratul mi-au lipsit teribil; m-a speriat însă faptul că nu-mi lipseau oamenii.
A urmat… o vară de vis. În lipsa călătoriilor planificate în Tatra şi Triglav, am profitat de meleagurile apropiate de la noi şi de la bulgari. Am padelat din nou în Deltă şi am prins cadre sanzaţionale cu păsăretul de acolo, am lenevit în hamac şi am făcut băi nocturne sub luna plină, m-am apucat de boulder-ul la care eram atât de reticentă, am mers la stâncă la căţărat cât n-am fost toată viaţa mea şi am băgat munte la greu; acum s-au întâmplat Acele Morarului, Hornurile Văii Seci, bivuacul din Brâul Acelor, Vârtopel-Arpăşel, Umerii Pietrei Craiului – cap de coardă acolo unde aceasta s-a impus, adică nişte trasee şi o postură la care nu visam. Mi-am făcut curaj şi am plecat singură pe munte în ture de drumeţie, cu timpul şi ritmul meu. Într-un an cu restricţii, am mers de vreo douăzeci de ori pe munte, în condiţiile în care am avut parte şi de schi, şi de caiac, şi de mare, şi de cocoţ; deloc rău, aş zice. Bonus, în ultimele câteva luni (trei? patru? cine ştie?) am făcut şi covid, habar n-am când că n-am simţit, dar se pare că am anticorpi; egoistă aşa cum mă ştiu, am ţinut pentru mine, căci nici mama, nici coechipiera mea de coardă, nici cel cu care am petrecut concediile n-au avut simptome sau anticorpi.
Iar ultima parte a anului m-a surprins cu planificarea unei viitoare perioade sabatice, dedicate unui proiect de care nu speram să mă mai apuc vreodată. Dar 2020 m-a învăţat cum să transform bucuria amestecată cu panică în entuziasm şi energie. Ştiu deja că 2021 va fi un an greu, oricât va compensa prin frumuseţe; cu tot neprevăzutul său, 2020 va fi fost parfum. Să dea bunul Dumnezeu să am puterea şi înţelepciunea să le duc pe toate, bune şi rele, minunate şi grele; să ştiu cum să gestionez ceea ce pot şi să cedez acolo unde e cazul. Să mă ţină sănătoasă la trup, minte şi suflet, optimistă dar nu aeriană, puternică dar nu autosuficientă, înţeleaptă dar nu arogantă, hotărâtă dar nu căpoasă, practică dar nu utilitaristă.
Până una alta, finalul de an mă prinde dând cu bidineaua pe uşile apartamentului pentru a le transforma din bej deprimant şi prăfuit în culori vii. Nu-i cine ştie ce, dar sunt uşile mele şi-mi dau seama că atâţia oameni n-au nici casă, darămite uşi viu colorate. Curând, voi îmbrăca o rochie neagră, desuuri din dantelă şi ciorapi-plasă, voi pune cizmele cu toc înalt şi scurta din piele şi voi ieşi pentru un ultim pahar de vin din 2020. Sper să fie sec şi aromat, precum umorul anului din care mai sunt doar câteva ore.
Însemnări 
Pingback: NOTA BENE | Însemnări