Aprofundare în Munţii Maramureşului şi Munţii Rodnei

Ziua 1

Este destul de greu să alegi între concertele unor clasici în viaţă, Judas Priest şi Satriani, şi o tură în nişte munţi îndepărtaţi, în care doreşti demult să ajungi, iar ocaziile au trecut pe lângă tine. Până la urmă, Munţii Maramureşului înving, chiar dacă vin la pachet cu acea parte a Munţilor Rodnei pe care am parcurs-o, tot vara, cu altă ocazie. Timp de mai bine de o săptămână, nouă oameni – din care unii nu ne-am văzut niciodată – trebuie nu doar să ne suportăm cu bune şi cu rele, ci să formăm o echipă. Să vedem dacă ne iese; între timp, iată-ne: Victor (sau Boss, că doar el organizează ieşirea), Irina, Maria, Ema, Victor-Vjs, Alin (băiat cel fin), Mircea, Bogdan şi eu.

Prima zi nu este despre munte, ci despre un drum lung cât o zi de post cu maşinile: deplasarea pe ruta Braşov – Sighişoara (unde mâncăm copios) – Târgu Mureş – Reghin – Salva – Moisei – Vişeu de Sus. Aici ne cazăm la o pensiune, luăm cina la o terasă din apropiere şi punem la punct ultimele detalii pentru prima parte a turei, bucata de Maramureş. Spre bucuria mea, pauza dintre cei doi munţi va însemna revenirea la maşini, deci nu trebuie să cărăm chiar tot, mai ales alimente, de la început. Cea mai mare grijă a noastră, spusă şi nespusă, este centrată pe vreme, care se anunţă cel puţin capricioasă în întreaga Europă. Ne bazăm pe caracterul foarte local al fenomenelor meteo la munte şi sperăm la ce-i mai bun.

Ziua 2

Dimineaţa devreme luăm calabalâcul în spinare şi pornim spre celebrei mocăniţe ce face zi de zi curse publice pe traseul cândva de exploatare din Valea Vaserului. Staţia finală este C.F.F. Paltin şi pot înţelege de ce oamenii sunt încântaţi de această linie turistică inedită. Când am văzut peisaje excepţionale din locuri mult mai izolate ca acesta, de-a lungul turelor montane şi nu numai, nu dau în exaltare în vagonul deschis al mocăniţei, dar văd potenţialul acesteia şi susţin bucuria citadinilor, colegi de drum.

Este deja aproape ora prânzului, aşa că mâncăm ceva şi ne pregătim de adevăratul drum prin Pietrosul Bardăului. La ceasurile 11 o luăm la pas pe calea ferată de ecartament îngust până la halta C.F.F. Bardău (675 m). Ca să-l citez pe Boss, de aici începem aprofundarea propriu-zisă. Pornim pe un drum forestier cu părţi abrupte, noroaie şi arbori căzuţi din Valea Bardăului, traseu marcat cu bandă roşie. Acesta urcă parcă la nesfârşit Preluca Bardăului; trecem pe sub câteva şiruri de stânci şi lăsăm în urmă nişte mici cascade, însă în cea mai mare parte avem parte doar de un peisaj al pădurii, rar deschis spre perspectiva culmii ce va trebui să o suim mai încolo. După o pauză mai lungă de masă, urmăm drumul şi ratăm la un moment dat marcajul rar; ne orientăm însă cu ajutorul GPS-ului, boschetărim niţel şi ajungem până la urmă în Dosul Bardăului (1534 m) – şa largă, unde dăm pentru prima dată de tufele pline cu afine, ocazie numai bună de popas cu fundul în sus; tot aici reîntâlnim şi marcajul, venit de undeva din stânga.

Este ora 15:30 când începem cel mai susţinut urcuş al zilei, un adevărat efort din cauza rucsacilor grei, pantei abrupte şi tufelor de jnepeni şi ienuperi care ne aţin calea. După aproximativ un ceas şi jumătate, suntem răsplătiţi cu ceaţa densă de pe Vârful Pietrosul Bardăului (1850 m). Dacă până acum vremea a oscilat între însorită şi aducătoare de nori ameninţători, dintr-odată nu ne mai dezvălui nimic în timp ce parcurgem Creasta Bardăului, probabil extrem de pitorească atunci când e vizibilitate. Un şir molcom de suişuri şi coborâşuri lasă în urmă Vârful Bucovinca (1763 m) şi Vârful Pecealu (1725 m), pentru ca poteca să ne ducă pe deasupra Feţei Grohotului, printre cai lăsaţi liberi şi stâne păzite de copiii aflaţi în vacanţă, pe Culmea Peceal. Aceasta, imediat după Văcăriştea Pecealu, porneşte o coborâre mai abruptă, terminată în lungul drum forestier de sub Piciorul Coşnei, devenit şi mai lung în momentul în care ploaia începe să ni se scurgă peste spinările obosite.

În jurul orelor 21, ajungem în sfârşit la Coşnea (614 m), în valea Pârâului Ruscova, unde putem pune corturile în livada unei localnice de treabă; de fapt, satul se numeşte Luhei, dar mulţi îşi amintesc de un vechi canton silvic de aici şi-i pomenesc numele. Este o noapte caldă şi senină, căci ploaia a plecat către alte ţinuturi, aşa că după cină ne putem odihni cum se cuvine pe iarba moale.

Ziua 3

Dimineaţa începe azi foarte târziu, pentru că Boss şi Mircea merg la poliţia de frontieră din Poienile de sub Munte să rezolve aprobarea pentru ca poimâine să putem urca pe Pop Ivan, ceea ce presupune mersul pe graniţa ucraineană. Când cei doi se întorc într-un final cu hârtiile trebuincioase, strângem tabăra şi ne îndreptăm spre magazinul din centru, pentru câteva mofturi ale civilizaţiei. Se face ora 11:30 când părăsim Coşnea (614 m) şi, urmând aceeaşi bandă roşie care acum trece pe lângă izvoare reci, începem urcuşul lung şi abrupt de pe Culmea Semereca, printre gospodării sezoniere de deasupra Pârâului Paulic, poieni şi păduri, soare intens şi stropi de ploaie.

Trecem peste Vârtopu Mare, apoi pe lângă Stâna Stânişoara pe deasupra Gropii Lupilor şi Gropii lui Bologa. După alimentarea cu apă şi un popas de masă mult prea lung, la ora 16 reluăm ascensiunea susţinută pe Piciorul Mihăilecu, deja înconjuraţi de nori negri. Creasta Mihăilecu o parcurgem, din păcate, mai mult ca măgarii prin ceaţă, puţine fiind momentele când apucăm să vedem ceva în jurul nostru. Ajungem într-un final  pe Vârful Mihăilecu (1918 m) unde, deşi e încă devreme, nu zăbovim mai mult de câteva minute din cauza vântului umezelii şi negurii.

Îi dăm în jos pe deasupra Lacului Livia, pentru ca în curând să poposim pe malul Lacului Vinderel (1684 m). Este ora 18:30 şi, cum suntem chiar la locul planificat pentru camparea din noaptea aceasta, ne apucăm să înălţăm corturile. În planul iniţial era să urcăm pe Vârful Farcău (1958 m), altitudinea maximă din Munţii Maramureşului, dar acesta ne rămâne restant din cauza vremii şi ceţii dense. Cu toţii considerăm că nu are sens să ne opintim pe el dacă nu avem nici un pic de privelişte; iar ziua de mâine nu va fi, din păcate, mai norocoasă. Rămânem deci la corturile noastre de deasupra Gropii Julii, punem de ceva cald şi stăm la o vorbă. Partea plină a paharului e că avem încă o noapte de somn pe săturate.

Ziua 4

Dezamăgiţi că nici azi nu avem de ce urca pe Farcău, strângem totul şi la ora 9:30 lăsăm în urmă Lacul Vinderel (1684 m) pentru a ne încadra pe Muntele Pietriceaua, mai întâi fără marcaj datorită scurtăturilor luate pe potecile pastorale din curbele de nivel, apoi pe bandă albastră pe sub Vârful Pietriceaua (1555 m), în timp ce pornim coborârea vertiginoasă spre Poiana Clenea (855 m) şi, mai departe, prin codru. Munţii Maramureşului numai că sunt întinşi, dar prezintă şi această particularitate uneori exasperantă: pentru a trece dintr-un sector în altul nu urmezi şi tu, ca omul, o creastă, ci cobori în ditamai văile pentru a urca apoi totul de la aproape zero. Aşa constatăm că se întâmplă şi acum, în timp ce-i dăm cu sârg în jos spre bifurcaţia de trasee din Valea Repedea (568 m).

Aici, la ceasurile 13:30, facem o scurtă pauză şi ne orientăm pe triunghiul roşu ce însoţeşte Valea Tomnatecului. La început, lucrurile par prietenoase – o bucată de drum forestier, apoi valea în sine urmată de o potecă bine bătută. Dar lucrurile se schimbă complet când acea potecă este înghiţită de albie şi cea mai mare parte a văii o parcurgem ba pe mal, ba pe pietre în traversarea pârâului, ba efectiv prin apă acolo unde nu găsim alternative sau… acestea tocmai ce au alunecat sau au cedat. Sincer, nu m-a udat ploaia zilelor trecute cât mă udă Tomnatecul cel îndărătnic.

Astfel se face că părăsirea văii şi urcuşul anevoios pe Dealul Vâji (1326 m) sunt o adevărată binecuvântare, chiar dacă o bucată din potecă se confundă cu un nămol cleios şi subversiv. Ajunşi în vârf de deal la ceasul 16:30, ne permitem o pauză mai lungă de stos şosete şi dat telefoane, întrucât este pentru prima dată de la plecare când avem semnal românesc. Apoi ne reluăm drumul pe curba de nivel din coasta dealului, potecă dublată de bandă galbenă, apoi coborâm puţin până în Şaua Tomnatecul (1087 m) şi ne încheiem ziua cu o nouă porţie de urcuş susţinut, dar foarte scurt, spre Poiana cu Narcise Tomnatec-Şehleanu (1317 m) unde depunem armele la ora 18:30. Această mică rezervaţie naturală se întinde sub Vârful Tomnatecul (1618 m) şi este un loc cu o privelişte senzaţională în toate direcţiile, de la văile joase, acum prinse în vălurile amurgului, la înălţimile protectoare, după care soarele îşi caută aşternut. Cum avem şi izvor în apropiere, locul de înnoptare este stabilit, nu mai avem decât să punem corturile şi să ne bucurăm de o seară cu foc de tabără.

Ziua 5

În contrast cu zilele de până acum, aceasta ia startul foarte devreme (adică ora 6:30), pentru că vrem să atacăm graniţa fără bagaj, urmând banda galbenă doar o mică bucată şi hărţile din dotare în rest. Urcăm fără mari provocări Vârful Paltinu (1711 m), menţinând curba de nivel ce trece prin tufe dese de afine şi peste pâraie clandestine. În apropiere de Vârful Capul Groşilor avem parte de câteva privelişti de basm, cu soarele ce se ridică deasupra Farcăului şi îmbracă totul într-o ceaţă aurie; pădurile, văile, înălţimile, stânele şi chiar aerul respiră magia soarelui în zori de zi.

Tot aici este locul unde facem stânga şi ne încadrăm pe linia crestei Muntelui Râpa (1869 m). Ajunşi în vârf, găsim prima bornă a graniţei din traseul nostru, 366; interesant este că încă se mai observă, culcate la pământ prin iarba deasă, borne roş-albe precum steagul polonez – semn ce vorbeşte despre cui aparţinea nu demult teritoriul învecinat. De acum, vom merge o vreme pe frontiera româno-ucraineană, unde stânca, pădurile şi vegetaţia alpină se împletesc într-un peisaj sălbatic. Din păcate, această sălbăticie ne devine curând interzisă căci, ca un făcut, măgura ne înconjoară din nou şi ne împiedică să savurăm priveliştea de pe zona de graniţă. Este ora 9 când atingem Vârful Pop Ivan (1937 m) şi crucea de pe el, unde bem câte o gură de bere în ceaţa tot mai deasă. Stăm cât să ne tragem sufletul, pentru că drumul este lung, iar corturile nestrânse.

Revenim la tabăra de bază, acolo unde Victor-Vjs s-a sacrificat şi a rămas de pază. Punem de mic dejun în timp ce începe să toarne, strângem corturile aşa ude şi la ora 12:30 ne punem în mişcare. Teoretic, traseul de azi nu e deloc greu, fiind aproape tot în coborâre, dar nu ne aşteptăm să fie şi scurt. După experienţa de până acum, nimic în Munţii Maramureşului nu e scurt, din contră.

Ne despărţim deci de Vârful Tomnatecul şi Poiana cu Narcise, urmând banda galbenă pe care am urcat ieri. Iată-ne din nou în Dealul Vâji (1326 m), numai că acum n-o mai luăm spre Valea Tomnatecului, ci păstrăm banda galbenă spre Vârful Certina (1185 m). Poteca urmează fâneţele, păşunile şi livezile de pe Culmea Vija şi Dealul Jolob (937 m), apoi Culmea Solotina ne coboară vertiginos într-un drum de căruţă plin de bolovani. Mai trece ceva timp de când zărim aşezările umane şi până când putem spune că în sfârşit ne apropiem de ele. Iată însă că, la ora 15, punem bocancii uzi şi plini de noroi pe asfaltul din Repedea (515 m), din nou pe Valea Ruscovei.

Băieţii sunt descurcăreţi şi găsesc imediat un localnic pentru transport spre Vişeu de Sus, unde ne oprim pentru cină şi cumpărături. Apoi ne deplasăm cu maşinile recuperate către complexul turistic din Borşa, unde avem deja rezervate camerele pentru noapte. Această cazare la mijloc de tură este extrem de binevenită, mai ales aşa uzi cum suntem acum. Ne putem usca şi uşura corturile, iar duşurile fierbinţi vor lucra la foc continuu în această seară. Lucrurile se încheie la o bere şi un vin, înainte de a ne cufunda în aşternuturile confortabile.

Ziua 6

Tocmai mutăm tura în Munţii Rodnei, dar schimbăm puţin planul iniţial în sensul că renunţăm la Cascada Cailor pentru o ascensiune mai rapidă spre creastă – şi anume telescaunul. Astfel ca pornim din Complexul Turistic Borşa (845 m) cu instalaţia de cablu ce ne poartă legănat peste Culmea Runcu-Ştiol şi pârtia de schi pustie acum. De la platforma de „aterizare” începem urcuşul propriu-zis la ora 12:30, luând-o domol printre afine spre Izvorul Bistriţei Aurii, pe bandă albastră. Lăsăm în urmă stânele moderne din zonă, Poiana Ştiol (1572 m) şi lacul omonim, văzut de deasupra, din apropiere de Vârful Ştiol (1611 m). De aici până în Şaua Gărgălău (1907 m) panta îşi creşte unghiul, dar nu mai e mult şi iată-ne în creasta Rodnei, în jurul ceasurilor 14.

De acum, diferenţele de nivel în sus şi-n jos vor fi mici, ca dovadă că grupul se mişcă mult mai repede şi mai compact decât în Maramureşului, iar pauzele intermediare sunt puţine şi scurte. Întreaga succesiune de coame, şei şi vârfuri se face pe bandă roşie, uşor de urmărit mai ales că suntem însoţiţi de o vreme bună – soare şi nori, dar momentan fără ceaţă. Trecem de Muntele Cailor (1922 m) cu Tăul Cailor, apoi prin Şaua Galaţului (1879 m), unde se desprinde un marcaj punct albastru spre fosta Cabană Puzdrele, pentru ca după un mare ocol să revină în creastă ceva mai încolo. Urmează Vârful Galaţiului (2048 m), Şaua Laptelui (1973 m), Şaua Puzdrele (2035 m) dispusă între Vârful Puzdrelor (2189 m) şi Vârful Laptele Mare (2167 m, numit şi Vârful Anieşul Mare) şi Tarniţa Bârsanului (1932 m), acolo unde apare dinspre sud banda galbenă de acces din Anieş.

Noi continuă pe o lungă curbă de nivel, pe lângă Vârful Negoiasca Mică (2010 m) şi Vârful Negoiasa Mare (2049 m), până în Tarniţa Negoieselor (1844 m), unde deja vedem acoperişul „casei” noastre de la noapte. Aceasta este Refugiul La Cărţi, ridicat anul trecut în Şaua Între Izvoare (1820 m); locul este strategic ales lângă curgerea de ape numită Fântâna lui Răţâfoi, după personajul unei legende cu haiduci. Tot aici apar traseele marcate cu punct roşu din Cormaia, respectiv cruce galbenă pe Valea Anieşului Mic.

Este ora 18 când intrăm pe uşa refugiului şi, cum nu găsim pe nimeni înăuntru, decidem să nu mai punem corturile şi să-l ocupăm parţial. Până la urmă, vom singurii săi oaspeţi de peste noapte, însă caietul plin cu însemnări vorbeşte de un aflux mare de turişti care i-au trecut pragul în scurta sa existenţă – români, ucraineni, polonezi, cehi şi olandezi sunt cei mai mulţi care au lăsat o amintire şi au lăudat acest adăpost care unora chiar le-a salvat viaţa. Profităm de restul serii să mai stăm şi noi de vorbă, mai ales că nu avem de montat corturi şi nici nu suntem atât de obosiţi ca în alte zile. Ba chiar adormim pe tonuri de muzică clasică, asta înainte ca sforăitorii cu ştate vechi să-şi intre în drepturi, pe ambele niveluri de priciuri.

Ziua 7

Dăm startul relativ devreme, adică la ora 7:30 şi continuăm Şaua Între Izvoare (1828 m) pe  banda roşie ce coteşte uşor dreapta prin Zănoaga Căţânilor, adică poteca de vară prin căldarea de unde izvorăşte Pârâul Repede; aceasta merge pe sub Vârful Repede (2074 m) şi Vârful Cormaia (2033 m) ce descriu traseul de iarnă. Ajungem în Şaua Obârşia Rebrii (2002 m), depăşim Vârful Obârşia Rebrii (2055 m) şi ne oprim pentru o scurtă pauză în Tarniţa La Cruce (1981 m). Motivele sunt două: să ne tragem puţin sufletul înainte de un efort mai susţinut, cam singurul din Rodnei, dar şi să căutăm cu atenţie viitorul marcaj, adică banda albastră care nu-i la fel de clar şi des ca cel ce însoţeşte creasta principală.

La ceasurile 9:30, pornim pe piciorul secundar unde se află şi înălţimea maximă a Munţilor Rodnei. Începem cu un prim urcuş de angajament până pe Vârful Rebra (2119 m), apoi poteca se îmblânzeşte în scurtul intermezzo numit Curmătura Buhăescului (2085 m). De aici o luăm şi mai abitir în sus, pentru a da gata Vârful Buhăescu Mic (2225 m) şi Vârful Buhăescu Mare (2257 m), pe deasupra Culmii Jireada. Peste o oră suntem deja înconjuraţi de ceaţă şi facem popas pentru a ne regrupa, dar iată că cei din urmă nu mai apar. După ce aşteptăm, fluierăm şi strigăm în van, ne trece prin cap că poate aceştia au ocolit cele două vârfuri pe dedesubt şi sunt demult în faţă. Reluăm deci drumul şi, coborâţi în Curmătura Pietrosului (2110 m), constatăm că aşa s-a întâmplat. La scindarea grupului au contribuit, pe lângă ritmul diferit de mers, ceaţa groasă şi bifurcaţia din Curmătura Buhăescului, acolo unde se pare că poteca şi marcajul o iau pe ambele părţi – şi pe sus, şi pe jos.

Reuniţi şi eliberaţi pentru puţin timp de rucsaci, urcăm cel mai înalt punct al masivului, Vârful Pietrosul Rodnei (2303 m), unde ne oprim la ora 11:30. Acolo, lângă un fost refugiu devastat, facem fotografia de grup, încercăm să surprindem vreo imagine dinspre Borşa printre norii capricioşi şi poposim ceva timp. Apoi o luăm în jos spre bagaje, le punem la loc în spate şi pornim o coborâre vertiginoasă, în zigzag, pe coasta enormei căldări glaciare, plină de marmote, a Lacului Iezer (1836 m) – cel care de sus are conturul României. Odată ajunşi pe malul lui, poteca se îmblânzeşte brusc şi se opreşte, în scurt timp, lângă staţia meteo din buza căldării. Deja suntem ieşiţi bine din ceaţă, ceea ce nu se poate spune despre creastă, rămasă în continuare de nevăzut.

Pauza de la ora 13 este binevenită, mai ales că de acum intrăm pe un drum forestier lung, abrupt şi bolovănos de simt că-mi intră tălpile în fund. O fi acesta cel mai direct mod de a ajunge pe Pietrosul Rodnei, dar zău dacă mi-ar veni s-o iau pe aici, adică pe banda albastră de pe Piciorul Moşului. Acesta se termină în sfârşit la ceasurile 15:30, după multă transpiraţie şi praf în soarele tot mai fierbinte, la Mănăstirea Pietroasa (1000 m), acolo unde am lăsat strategic maşina.

Îmi preiau pasagerii şi pe ceilalţi doi şoferi, îi las pe aceştia din urmă la parcarea de la telescaun şi mă îndrept spre cazarea rezervată la o păstrăvărie din Borşa. Ceva mai târziu, după ce ne strângem cu toţii, dăm o raita prin centru după niscaiva cumpărături, iar lumea profită de foişorul din curte pentru a pune de grătar cu salată, băutură şi toate cele. Între timp, observăm că s-a înseninat tot cerul, inclusiv cel de deasupra crestei Rodnei, dezvelind Pietrosul într-un mod de parcă ar vrea să ne facă în ciudă. Însă avem cu ce compensa: superba eclipsă de lună ni se dezvăluie la fel de clar, iar eu îmi închipui cum vârcolacii se înfruptă dintr-o plăcintă mare, maramureşeană. Ah, stai, aici era începutul de vis după ziua lungă.

Ziua 8

Dacă cei mai mulţi din gaşca au încheiat-o cu muntele pentru moment şi doresc ceva vizite culturale la Sighet, Săpânţa şi mănăstirile din zonă, eu am văzut deja toate acestea şi vreau încă o zi de traseu. Mircea îmi împărtăşeşte gândurile, aşa că încropim de o echipă redusă, fără bagaj, pentru o revenire scurtă în Munţii Maramureşului. Pornim cu maşina din Baia Borşa (850 m), pe Valea Secului; conduc până într-un loc unde se lucrează la drumul de exploatare – Incinta Emeric (932 m), găsesc unde să las maşina oarecum ferită de utilaje şi ne pregătim de drum. Începând cu ora 10:30, urmăm un triunghi roşu nesperat de bun şi proaspăt care ne duce pe lângă ruinele unor anexe, punct în care coteşte brusc dreapta şi urcă susţinut văioaga unui torent. Capătul superior se intersectează cu o „autostradă”, adică drumul betonat şi ocolit ce leagă Baia Borşa de fosta exploatare minieră de la Gura Băii (1300 m); Mircea glumeşte că nu mi-a spus de acest drum pentru că aş fi vrut să bag maşina până în creastă.

Urmăm drumul cândva însoţit de stâlpi de curent şi ajungem în dreptul rămăşiţelor minei unde s-a exploatat aur şi alte minereuri; lacurile de decantare din faţa ruinelor, colorate în nuanţe ireale de turcoaz şi galben, stau şi acum mărturie pentru activitatea abandonată demult, dar niciodată ecologizată.

De aici drumul se strică şi îşi creşte simţitor panta, aşa că nu mai poate fi parcurs decât cu maşinile de teren. Îi urmăm mendrele abrupte şi bolovănoase pentru a ieşi la fina în Şaua Lucăciasa (1641 m), acolo unde se află cu Refugiul Lucăciasa – o superbă construcţie montană în stil maramureşean, păzită adesea de o herghelie de cai lăsaţi peste vară în voia lor. Facem o scurtă pauză la ceasurile 12, cât să mestecăm ceva şi să inspectăm refugiul, apoi o luăm din loc pe creasta descrisă de banda roşie pe Piciorul Toriegii, spre Vârful Toroioaga Minieră (1908 m).

Ne ia aproape un ceas să îi urcăm coasta prin curbe succesive de nivel, oarecum sabotaţi de tufele de afine şi de boschetele cu cele mai mari şi mai multe merişoare pe care le-am văzut în viaţa mea. Ajunşi sus, mai avem de parcurs Creasta Toroioagei, o fâşie superbă de munte ce leagă aici vârfurile. Din păcate, când ajungem în sfârşit pe Vârful Toroioaga (1930 m, numit şi Toroioaga Militară) la ora 13:30, suntem iarăşi înconjuraţi de ceaţă; pe alocuri, aceasta se mai sparge pentru a ne permite scurte ocheade spre întinderile de culmi şi văi dimprejurul Vârfului Măcârlău (1379 m), dar ploaia care dă să se pornească ne face să nu zăbovim prea mult.

Retur are loc pe acelaşi drum, cu excepţia bucăţii de la tufa mea cu merişoare, într-un fel de şa, unde profităm de scurtătura oferită de un forestier. Restul traseului este identic, doar că acum se adaugă elementul ploaie. Şi dacă iniţial ba se porneşte, ba se opreşte, când ajungem la maşina la ora 15:30 începe să-i dea ca lumea şi nu mai stă.

Continuă să toarne pe drumul spre Borşa şi, mai departe, până la Vişeu de Sus, acolo unde avem cazare şi trebuie să reîntregim grupul. Colegii noştri se întorc ceva mai târziu din incursiunile culturale şi facem schimb de păreri la ultima cină luată împreună. Când mă bag în pat, pregătită pentru drumul lung de mâine, continuă să plouă năprasnic.

Ziua 9

Ultima zi este de fapt prima în sens invers. Numai că de data aceasta eu decid să conduc dintr-o bucată, fără pauză de masă, ci doar pentru câte o cafea activatoare. Chiar şi aşa, din cauza vremii tot mai ploioase pe măsură ce cobor spre sud, îmi ia mai bine de zece ore să ajung la Bucureşti. Zău că dacă le făceam pe munte, cu rucsac în spate, eram mai odihnită la final de zi. N-are sens să vin acum cu tot felul de concluzii mirobolante despre cât de frumos a fost, zic doar atât: chiar dacă Judas Priest şi Satriani au fost excelenţi, nu-mi pare deloc rău de decizia luată.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.