29 octombrie 2006

„În noapte asta aş vrea sa fii lângă mine, iubito, doar în noaptea asta, cea din urmă… ultima. Să te strâng în braţe încă o dată, apoi să te înalţ pe vârfuri şi să te arunc pe canapea. Să pălesc lumina, să te leg şi să te dezleg din priviri, să îţi rup hainele şi să te privesc cum tremuri, sălbatică şi goală, pătimaşă şi crudă. Să îţi simt coapsele cum mă strâng, să îţi simt răsuflarea fierbinte pe gâtul meu, dar atingerea ta atât de rece – dinlăuntru. Să simt cum te zbaţi şi zvârcoleşti pe pieptul meu, cum îţi înfigi unghiile sub omoplaţi, cum mă muşti şi râzi isteric, pentru ca apoi să mă săruţi timid şi dulce… încă o dată… Să mă arzi cu privirea şi să mă îngheţi apoi când îmi spui că trăieşti totul conştientă că dimineaţa va pune capăt la tot, pentru totdeauna. Să mă urăşti şi să mă iubeşti o clipă cât pentru o veşnicie, apoi să mă uiţi şi să mă faci să te uit. Încă o secundă să fii a mea, pentru ca apoi să mă ai la picioare – trufaşă, neîndurătoare, lucidă, seducător de raţională, dureros de sinceră… încă o dată… Să mă răneşti cumplit, apoi să mă alini, să-mi iei faţa între palme, să mă priveşti în ochi şi să-mi spui că s-a sfârşit – dar nu înainte de o ultimă noapte de păcat. Să-mi răspunzi la pasiune cu logică, să-mi spui că sunt prea intens pentru a putea fi fericit, să-mi spui că ce arde atât de aprins nu se poate transforma decât în scrum şi cenuşă, ca apoi să mă-ntrebi dacă nu vreau să ardem împreună. Din dezlănţuită – calmă, din pudică – desfrânată, femeie, tu, exponent al contrastelor, te mai vreau diseară o ultimă dată. Apoi te voi putea uita… Chiar tu îmi spui să te uit, căci drumurile ni se despart, încerci să mă faci să gândesc limpede când tot ce vreau eu e să-mi pierd minţile cu tine, pentru tine şi iremediabil. Poate că, privindu-te din nou cum te topeşti şi îngheţi într-o singură clipă, balanţă oscilantă căutându-ţi echilibrul, răpitoare prin însuşi modul în care în timp ce-mi vorbeşti cursiv despre geometria neeuclidiană îmi ronţăi lobul urechii şi-mi răvăşeşti părul, poate că privindu-te aşa, lipită de mine, dar totuşi atât de departe, te voi vedea cu adevărat şi te voi putea uita. Deci vino la noapte, să-mi las trupul chinuit sub buzele tale, să-mi las sufletul rup în bucăţi de patima ta fierbinte şi mintea înfrântă sub gândirea ta polară. Aşa te vreau la noapte, iubito, cu foc în privire şi cu gheaţă în suflet.”

Citesc, rup în bucăţi biletul şi-l arunc în vânt. Să se împreăştie, să nu-l pot lua înapoi pentru a-l citi iar şi iar. Dar e inutil, îi ştiu deja fiecare cuvânt… Şi nu voi veni – o noapte de adio e de prisos, ţi-am şoptit adio din prima clipă în care ne-am cunoscut, totul s-a terminat înainte de a începe. Cum poţi spune că mă vrei diseară când eu ştiu că mă vrei toată viaţa? Cum poţi crede că voi mai răspunde vreodată dorinţei tale când mi-ai strigat că mă urăşti tocmai pentru că sunt tot ce ţi-ai dorit? Cum aş putea răsuci cuţitul în rană când mă doare teribil pentru că te doare? Cum ţi-aş mai putea întoarce privirea când în ochi văd durere, reproş şi indignare? Ochii tăi căprui când eşti abătut şi atât de verzi când vrei ceva intens, ochii aceia atât de înşelători se regăsesc în cuvinte la fel de înşelătoare – minciuni, iubite…

(29 oct 2006)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s