Copacul fără pădure

Notă:

Ideea de titlu nu-mi aparţine; „Copacii fără pădure” este un cântec frumos, pe o voce frumoasă şi-l ascultam obsesiv de ceva vreme când am început să scriu rândurile de mai jos. Este cam singura legătură. În cântec este vorba despre iubire, destrămare, despărţire. Cred că apropierea ar putea fi la punctul „destrămare”, dar în alt sens. Atât. Cred că în loc să-mi citiţi aberaţiile, mai bine ascultaţi melodia, veţi fi mai câştigaţi.

De fiecare dată când simt că încep să aparţin de ceva, mă rup, fug. Mi-e groază de apartenenţă, de înregimentare, mi-e groază de pădure. Sunt un copac fără pădure. Nu mi-e bine aşa, o caut şi când o găsesc… o resping, nu-i pădurea mea. Nu cred să se fi născut încă pădurea mea, aşa cum o văd eu – unica ce m-ar putea îmbrăţişa. Până va răsări şi se va sedimenta, sunt un copac fără pădure.

Oamenii sunt creaturi ciudate şi imprevizibile. În special oamenii inteligenţi, de obicei direct proporţional. Am spus de obicei, căci animalul din mine este teribil de ciudat, nu ştiu însă şi cât de inteligent. Câtă inteligenţă poţi cuantifica pentru un om care este atras ca un magnet de lucrurile care-i repugnă, care-l ultragiază sau care-l revoltă? Vorbesc de lucruri complet împotriva firii sale, ireconciliabile cu fundamentele sale, cu principiile şi argumentele pe care singur şi le-a construit în mod raţional şi pe care le urmează în acelaşi mod raţional. Sună complicat ca naiba, aşa că mai bine dau un exemplu (nu, de data asta nu fac un desen): un câine făcut terci în mijlocul şoselei mi se pare odios, mă oripilează şi mă face să urlu de indignare, dar în acelaşi timp privirile îmi sunt atrase fără drept de apel spre masa încâlcită de blană, oase, intestine şi creier.

Poate că această imagine pare violentă, dar acest lucru se întâmplă numai pentru că e uşor de vizualizat. În fapt, ea este o reflexie timidă a acelor direcţii care se încleştează într-o minte derutată: între sine şi anti-sine, între propriul eu şi acel eu-care-s-ar-vrea. Situaţii sau idei care să-ţi dea peste cap un întreg sistem de gândire e una, seamănă cu o descoperire, entuziasmul e mare, iar dacă acestea dărâmă din temelii tot ce ai gândit până atunci este, până la urmă, uşor de conceput, de explicat. Mai greu este când ştii că acele idei nu te reprezintă, nu sunt ale tale, nu le vrei pentru tine şi nici măcar să le încerci pentru o vreme nu vrei, dar te tentează să te plimbi printre ele, să le observi şi să pleci.

Problema este că… rareori fenomenul este strict observabil. Controlabilitatea este şi ea acolo, gata să te înhaţe. Şi nu pe baza acelor idei contrare, ci apelând tot la nişte principii d-ale tale, de exemplu empatia sau compasiunea. Şi te-au prins; te-au încătuşat, iar emoţia din tine spune că ruperea lor ar duce la jignirea (cel puţin) unor persoane care n-au nici o vină. Pe de altă parte, bun-simţul şi raţiunea urlă în tine să te rupi, să laşi confortul, să calci la nevoie peste cadavre şi să-ţi recuperezi identitate şi puterea de a o susţine. Dar cum călcatul peste cadavre e chiar împotriva identităţii tale, ajungi la un cerc vicios. Oricum ai face, rupi ceva din tine… şi redevii un copac fără pădure.

Copacul fără pădure se plimbă astfel între două lumi: a integrităţii sale ideatice şi a exteriorului intrigant. Ar fi simplu şi ar ţine de puterea de conservare dacă şi-ar vedea de treabă şi nu ar cocheta cu opusul său. Dar curiozitatea este în firea sa, trebuie s-o facă şi pe asta. Şi e prins între două lumi. Un copac fără pădure. Dezrădăcinat, lipsit chiar şi de poiana sa liniştită, simţind la baza sa o drujbă huruind, pregătindu-se să fugă, dar oprindu-se pentru că fuga lui ar surpa pământul de sub picioarele drujbarului.

Un copac fără pădure nu-i singur şi totuşi este. În jur sunt atâţia alţi copaci, la rândul lor cu sau fără pădure. Aparent nu-i singur în singurătatea lui. Dar el va fugi de fiecare dată când crengile încep să li se atingă. Şi nu va fugi din teamă de intimitate sau din aversiune faţă de o pădure, în sfârşit. Nu, el va fugi ştiind că pădurea lui, unica, nu-i acolo. Va rătăci între păduri, între poieni calme şi drujbe primejdioase, până când… Până când îşi va găsi pădurea. O va recunoaşte la primul foşnet, se va dezintegra şi reintegra în ea. O va găsi, unica, ultima; ca ultim refugiu, şi moartea este tot o pădure.

(09 dec 2008)

Advertisements

One Response to Copacul fără pădure

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s