Gara

Peronul nins, aproape troienit, era parcă singura dovadă a existenţei Gării. În rest, totul era acoperit şi adormit, ca întregul oraş provincial. Şi când spun „provincial”, adun în acest cuvânt toate semnificaţiile peiorative; nu doar că era o urbe mică, lipsită de agitaţia metropolelor, dar în ea respirau şi se zbăteau în micimea lor atâtea prejudecăţi, violenţe, negări de sine, sacrificii necerute, împăunări fără sens şi martirii închipuite încât atunci când nu mă încerca greaţa, afişam o milă dispreţuitoare. Privind în urmă, acele sentimente nu-mi făceau cu nimic mai multă cinste decât le făceau toate acele faţete viitorilor mei foşti concetăţeni. Aşa cum ei atât ştiau, atât ştiam şi eu şi mă mândream cu asta. Acum, poate, aş încerca să înţeleg mai bine de unde veneau acele „provincialisme”, ce le dădea naştere şi ce continua să le întreţină. Dar e prea târziu; a devenit prea târziu din momentul când, refugiată în paltonul meu gros şi trăgând de o valiză, măsuram în lung şi-n lat peronul acela nins, în aşteptarea trenului. Gara aceea nu mi-a vândut doar biletul de tren, ci mi-a oferit fără să ştie biletul evadării şi uitării.

Din întregul oraş, Gara cumva mi-a fost tare dragă de când mă ştiu, aducând în mintea mea un amestec de fascinaţie şi curiozitate. Acea aglomerare de clădiri vechi, cărămizii, cu ferestre din sticlă mată şi pavaj în carouri mărunte fusese pentru mine un cartier misterios şi inaccesibil, ce-mi inspira o oarecare teamă în copilărie. Dar teama se topea în atracţia provocată de şinele ţinute la distanţă prin traverse învechite şi aduse laolaltă de macazuri pe jumătate ruginite. Iată, aici era infinitul de care vorbeşte geometria euclidiană; nu în compendiile de matematică, ci în macazuri – locul unde dreptele paralele sunt îndemnate să se întâlnească.

Mai târziu am redescoperit Gara ca punct terminus al lacrimilor, dorului şi promisiunilor, multe dintre ele mai sincere decât cele rostite în clipe confortabile de intimitate. Ce-i drept, la fel de repede uitate şi încălcate, dar forţa lor de moment era cu adevărat ingenuă şi răvăşitoare. Şi – tot Gara – entuziastă staţie de plecare în căutarea schimbării, nu mereu oportună, dar de fiecare dată dorită; nu conta eroarea celui ce se uita după ea oriunde mai puţin în interiorul său, gara era acolo să-i servească năzuinţele. Plecasem şi eu de atâtea ori de pe peronul său încărcată în egală măsură de dor viu şi speranţe colorate, pentru ca de fiecare dată se revin pentru a pune capăt tânjirii şi a-mi pune în ordine gândurile născute de urmările acelor nădejdi. Şi, odată întoarsă, când coboram de pe scările trenului pe unul din peroane, îmi dădeam seama că am lăsat în urmă alte doruri şi am adus cu mine alte speranţe, din cele sortite să fie sfărâmate. Gara era astfel un cerc – vicios, virtuos, cine ştie…

Învăţasem drumul dus-întors pe de rost; fără voia mea ştiam succesiunea gărilor, haltelor şi timpul de staţionare în fiecare. Cunoşteam peisajul în orice anotimp – câmpul nesfârşit, pâlcurile de pădure, ceţurile, zăpezile, zăpuşeala, răsărituri şi apusuri. Aveam amintiri cu vagoane înecate în fum de ţigară, compartimente ticsite de sarsanale din rafie murdară şi personaje violente cu sau fără alcool. Dar şi amintirea atâtor albume ascultate în căşti şi a nenumăratelor cărţi în spatele cărora mă refugiam pentru cel puţin două ceasuri. Ca episod singular, cândva vizavi de mine a stat un tânăr pe care-l cunoscusem în Gară, ca prieten al unui prieten; găsisem ultimele locuri pe banchetele de la capătul vagonului, de obicei destinate bagajelor, el citea Kant, iar eu îi admiram trăsăturile desăvârşite.

Dar în acea după-amiază troienită şi tăcută ca un mormânt alb, Gara mea îmi era martora ultimei plecări, cea cu bilet doar de dus. Cu o zi în urmă decisesem să-mi las inima să se frângă pentru a o putea pune la loc într-o formă mai potrivită mie. Plânsesem o noapte, îmi petrecusem ziua plecării descotorosindu-mă de amintirile palpabile şi acum mă aflam, împăcată cu mine însămi, pe peron. Seara urma să merg la un concert de metal şi să mă bucur fără rezerve de acel miracol numit muzică, care-mi schimbase viaţa prin manifestările sale de scenă. A doua zi plecam din ţară pentru ceea ce avea să fie un an de zile, dar în acel moment durata îmi era o perfectă necunoscută. Sufletul îmi era împărţit între durerea sfârşitului şi frenezia unei noi vieţi, dar peste ambele se aşternuse o seninătate rece precum stratul de nea ce acoperea Gara. Şi, cu un ultim suspin nostalgic adresat mai degrabă peronului decât cuiva anume, am urcat în tren şi dusă am fost.

Peste ani, nu o dată am mai văzut Gara, fie în trecere spre altă destinaţie, fie chiar ca staţie unde să cobor sau să urc. Doar că ea devenise între timp o gară ca oricare alta, fără simboluri şi fără patimi, o unealtă şi nimic mai mult, scrisă cu literă mică. Îşi împlinise menirea în ceea ce mă privea, aşa că toate semnificaţiile sale profunde rămăseseră undeva în trecutul acelui moment. De unde cândva strânsese în ea toate minunile sufletului unui tânăr, s-a transformat post-partum în acelaşi aluat provincial ca urbea deservită.

Nu o plâng – a fost ce a trebuit să fie, cât timp a trebuit să fie; orice altceva ar fi însemnat stagnare şi ridicol. Am văzut-o ca parte din sinele meu în devenire şi ca ivăr al necunoscutului; pe măsură ce acesta s-a dezvăluit, porţile n-au mai avut nicio noimă. Dacă în viaţa mea de apoi au mai existat, sub diferite forme, gări cu aceeaşi menire – dar pentru alte etape, asta n-aş putea spune. Însă tare mi-ar fi de folos acum să întâlnesc una. S-o văd, s-o recunosc şi s-o fac Gara mea pentru o nouă transformare.

(24 ian 2019)