Arsuri sufleteşti – Fragmentul 9: Neîncredea părinţilor manifestată prin severitate şi control

Fragmentul 9: Neîncredea părinţilor manifestată prin severitate şi control

Aceasta nu-i o întâmplare în sine, ci o stare de fapt care i-a marcat Laurei copilăria şi adolescenţa. Îşi dă seama că este, probabil, situaţia multor fete singure la părinţi care au crescut în anii ’80-’90. Părinţii au fost mereu severi spre absurditate şi obsedaţi de control asupra fiicei lor.

De la „nu te joci decât în acea parte a blocului unde te văd eu” (mama) la „să nu te prind cu ruj pe buze” (tata), Laura crede că a cunoscut o mare parte din interdicţiile care i se pot impune unui om în formare. Şi acestea în contextul în care mereu a învăţat bine, a avut grijă de lucruri, mai târziu când a avut bani pe mână a ştiut cum să-i drămuiască şi aşa mai departe.

Odată ce Laura s-a maturizat forţat, efectul a fost nu că s-a supus tuturor interdicţiilor, ci că a învăţat cum să se ascundă, cum să mintă, cum să se eschiveze. Prea rar o rebeliune pe faţă, dar aproape totul „contrazis” în culise: haine provocatoare, înjurat ostentativ, fumat, viaţă sexuală, şamd. Se întreabă dacă unele dintre ecouri n-au apărut mult mai târziu, prin pierce-uri, tatuaje, vopsirea părului în culori ţipătoare sau tunsoarea zero.

Revizuind trecutul, Laura nu crede că a avut sentimente distructive sau auto-distructive în legătură cu părinţii ei, ci doar o imensă părere de rău că nu se înţeleg şi nu pot fi prieteni, mai ales că vedea cum în cazul colegilor de şcoală faptul că astfel de relaţii pot exista într-o familie. Dar nu a ei.

Laura este deja un adult în a doua parte a tinereţii sale, dar efectele nu s-au sfârşit; se ascunde şi acum de mama ei doar din „satisfacţia” de a face asta şi ajunge s-o repeadă când îşi bagă prea mult nasul în viaţa sa. Din păcate, Laura îşi dă seama că tinde reacţioneze aşa şi când alţii o întreabă câte ceva care i se pare ei mai sensibil sau îi cer detalii despre vreun aspect al vieţii sale – are senzaţia că este iscodită şi judecată pentru ceea ce face. Un fel de: Laura singură împotriva întregii lumi.

Dincolo de emoţiile din care ştie că trebuie să filtreze şi reacţiile pe care învaţă să le controleze conştient, Laura va rămâne permanent cu regretul că părinţii au ales să nu construiască o relaţie bună, bazată pe încredere, cu ea.

Indiferent de vârstă, comportamentul adultului este intens marcat de experienţa copilăriei. Mai ales în momentele critice, cel care preia controlul este „copilul interior” cu ale sale spaime şi euforii. Dar, în primul rând, cu ale sale traume. În cazul fericit, un adult conştient de acestea vede când se face tranziţia şi alege să ia seama la mesajele primite, dar nu lasă copilul să acapareze frâiele, ci acţionează în virtutea autocontrolului şi încrederii în sine. În cazul nefericit, adultul se metamorfozează în copilul pe care încearcă atât de intens să-l reprime încât nu se mai recunoaşte şi intră într-un cerc vicios. Ce e mai grav? Faptul că te îngrozeşte ceva? Sau faptul că, îngrozit fiind, nu te mai regăseşti, oglinda emoţională îţi prezintă un străin, nu mai ai control asupra propriilor trăiri şi gânduri, iar asta te îngrozeşte şi mai tare? Iată efectul bulgărelui de zăpadă. Soluţia, spun specialiştii – fie ei psihologi sau duhovnici, este dezgroparea acelor traume băgate sub preş, retrăirea lor prin prezenţă conştientă şi, foarte important, iertarea. Iertarea celor ce au provocat, voit sau nevoit, acele arsuri sufleteşti şi, în primul rând, iertarea de sine. Am cules câteva astfel de episoade povestite de oameni care, în copilărie, au suferit răni cu efect de amprentă şi care acum încearcă să le vindece. Orice asemănare cu personaje şi fapte reale este pur neîntâmplătoare, dar redactarea poartă viciul prelucrării artistice.

(23 nov 2018)