Paralizie

Era întuneric pe scară şi nu eram sigură că ieşisem din lift la etajul corect. De fapt, începusem să am dubii chiar şi în privinţa scării, pentru că decorul nu prea semăna cu cel de unde locuiam. Eram deci între etaje, acolo unde se poziţiona liftul – precum în blocul copilăriei mele şi nu cel în care locuiesc acum, dar asta nu părea să fie o problemă. Şi nu-mi era foarte clar între care etaje mă aflam, dacă trebuia să urc sau să cobor. Prin urmare am coborât, în continuare pe întuneric, şi încercam să-mi dau seama dacă uşa din faţă este a apartamentului meu, căci abia distingeam detaliile. Fix în acel moment, din spatele uşii apartamentului din stânga am auzit tonul răstit al unui bărbat care m-a întrebat ce caut acolo şi care m-a avertizat că dacă nu-mi comunic intenţiile mai repede va începe să tragă. N-am apucat să-i explic faptul că, cel puţin în teorie, acolo locuiam sau, dacă nu, încercam să aflu unde sunt faţă de locuinţa mea. A început să tragă cu puşca, aşa – prin uşa apartamentului său, iar eu am căutat repede un loc unde să mă feresc, în acel întuneric devenit brusc foarte agitat…

… Şi m-am trezit. Priveam tavanul dormitorului meu cu inima bătându-mi nebuneşte, dar măcar chiar eram casa mea, şi nu în vreo scară de bloc sau în apartamentul în care am crescut (de altfel, o apariţie recurentă în visele mele, de cele mai multe ori plăcută). Pe lângă starea de nelinişte, îmi era şi extrem de sete, iar limba şi buzele îmi erau uscate. Am încercat să mă ridic să-mi pun apă, dar n-am putut. Nu mă puteam mişca, eram efectiv înţepenită. Corpul nu reacţiona la comenzile motorii ale minţii. Respiraţia şi inima au luat-o razna, panica a început să se instaleze. Tot ce încercam să fac ajungea la membre în reluare şi pentru a mişca chiar şi un deget consumul mental era enorm. Cu un efort de care nu mă credeam capabilă, mi-am dat jos picioarele din pat, dar abia ce atârnau spre mochetă. De acolo, nu reuşeam nici să mă târăsc spre cana cu apă. Iar telefonul îl lăsasem de cu seară în sufragerie, aşa că mi-am dat seama că nici măcar nu pot suna după ajutor, nu pot anunţa pe nimeni că nu-mi e bine. Panică, transpiraţie şi o sete înnebunitoare, toate ducând la resemnare. Ca un ultim refugiu, am încercat să spun Tatăl Nostru, de preferat cu voce tare, însă abia dacă ieşea o bălmăjeală. Totuşi, am continuat, ştiind că dacă urmez o formulă bine ştiută măcar îmi voi păstra minţile întregi. Am dat înainte deci, aşa poticnit, bâlbâit şi deformat de parcă nici nu era vocea mea…

… Şi m-am trezit. De data aceasta pe bune, continuând să spun Tatăl Nostru din locul unde lăsasem visul. Am încheiat rugăciunea şi m-am ridicat, uşurată că pot face asta. Am băut o cană mare cu apă, apoi încă una cu suc de mere să dreg glicemia. Mi-am adus telefonul din sufragerie. Mi-am potolit încet răsuflarea şi bătăile inimii. M-am uitat la ceas: 2:30, cam o oră de când adormisem, după alte două ceasuri de insomnie şi întors de pe o parte pe alta în pat. „This was heavy shit”, mi-am spus. Cred că în acel moment mi-am dorit mai mult ca oricând în ultima vreme să fi fost cineva lângă mine, să mai alunge din spaimă şi din agitaţie.

(05 mar 2019)