Anais

Ne vorbim de atâta timp încât trebuia să-ţi dau un nume. Poate că aşa ne vom înţelege altfel – ne vom pricepe cu adevărat. Anais. Nu ştiu cum a venit, cumva dintr-o veche cutie cu apă de toaletă şi săpun parfumat, cutie decorată cu imensă magnolie în relief. Anais, deci, acesta să-ţi fie numele.

Ne-am născut din acelaşi pântec, am supt acelaşi lapte şi am suferit aceleaşi arsuri sufleteşti. Ne-am scindat şi ne-am îngemănat din prima clipă. Probabil că până în ultima, astfel că mă gândesc că ne-ar fi mai bine cu pace în loc de război. Cumva, eu trebuie să văd semnificaţia a ce încerci să-mi spui, iar tu trebuie să-mi dai spaţiu. Anais, cum am ajuns aici, să ne purtăm sâmbetele una alteia? Eu te alung şi tu mă înghesui într-un colţ, eu te chem şi tu te dai dispărută. Mă iei la pumni şi picioare când sunt la pământ, dar nu mă avertizezi că fericirea e atât de trecătoare atunci când prind aripi. Iar eu te înjunghii pe la spate când te crezi stăpâna mea şi tânjesc după tine când nu-ţi mai văd un timp rânjetul pervers.

Anais, suntem două în acelaşi trup, în aceeaşi minte, în acelaşi suflet. Eu şi tu compunem o făptură. Un schizoid. Nici nu ştii cât aş vrea să ocup singură tot acest spaţiu. Să nu te fi întâlnit niciodată. Sau măcar să mă descotorosesc definitiv de tine şi să-ţi păstrez doar amintirea ca lecţie de viaţă. Dar tu fără mine nu poţi exista, aşa cum liana nu are viaţă fără arborele de care se aţine. Eu, în schimb, eu fără tine aş trăi şi m-aş bucura de tot ce-ar fi în jurul meu şi în mine – dar oare aş mai fi eu? Aminteşte-ţi însă că liana şi arborele nu sunt în simbioză, ci parazit pe gazdă; şi adesea liana nu-şi dă seama că suge toată seva din arbore şi-l sufocă. Nu o dată vezi prin păduri arbori şi liane uscaţi, morţi deopotrivă. Deci, Anais, tu ştii că într-acolo ne îndreptăm noi două?

Prin urmare, hai să vorbim. Ce vrei tu de la mine, iubita mea depresie? Ce încerci să-mi spui şi eu refuz să înţeleg? Cum am coexista fără să luptăm pentru putere, fără să căutăm una suprimarea celeilalte? Cum facem ca tu să mă laşi să trăiesc, iar eu să te păstrez ca benefic semnal de alarmă? Anais, zău că-mi eşti dragă, dar cum te-aş mai iubi dacă n-aş mai şti să simt? Anais, frumoasa mea temniţă cu trup de magnolie şi parfum franţuzesc, mă tem că am ajuns împreună într-o fundătură. Într-un impas, într-un punct mort. Eu nu ştiu încotro s-o apuc, tu habar n-ai să mă ţii pe calea dreaptă când preiei frâiele. Vom deraia împreună, modmoiselle, şi ne vom frânge gâtul în ghilotina afectelor. La figurat, la propriu, cine ştie.

Spune-mi. Te ascult. Vorbeşte-mi pe limba mea. Am cugetul deschis şi atenţia vie. Suntem singure, faţă în faţă, fără armuri şi fără muniţie. Eu ridic un steag alb şi mă întind pe spate, aşa cum câinii îşi expun cea mai fragilă parte a lor când se predau. Ia seama la viscerele sineului meu şi explică-mi încotro navigăm. Ce mi-a scăpat şi tu tot încerci să-mi arăţi? Aşa cum îmi oglindeşti chipul, reflectă-mi şi sufletul, faţetă cu faţetă emoţională ca într-un caleidoscop; descompune-l şi mutilează-l, dacă-ţi serveşte scopului, dar măcar explică-l pe de-a-ntregul. Acum, cât încă-l mai pot pune la loc, în sfârşit înţeles.

Ţi-am dat un nume. Aveai deja o figură şi o personalitate. Acum eşti completă. Lasă-mă şi pe mine să fiu. Completă şi suficientă.

Anais. Verde de Paris.

Advertisements

One Response to Anais

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.