Şi de ce n-ar mai ninge? Fulgii s-ar prinde de gheaţa care îmbracă ramurile şi n-ar mai cădea pe pământ. Atât de frig… zgribulitu-s-au şi mugurii nenăscuţi, şi uscăturile moarte. Cerul e alb şi copertina-i atârnă greu, lăsată aproape de oamenii care n-o mai recunosc. De ce nu ne-am îngropa cu totul într-o zăpadă fără sfârşit, firidă moale a unei amorţiri eterne? Ne-am topi în ea şi grijile care rod, şi gândurile mârşave, şi sinele dizolvat de pierderea propriei amprente. Ne-am acoperi de o uitare fără sfârşit şi am îmbrăca haina infinitului.
Atât de alb… precum zgomotul amorf şi perfect, acoperind tot spectrul şi neluând de fapt nimic din nimeni. Impersonal, atemporal, dar aici, sugrumându-ne simţurile. Cum ar fi o altă lume, în care crusta de gheaţă a arborilor ne-ar cuprinde pe fiecare, în propriul lui cocon încătuşat, cu ultima speranţă îndreptată spre nucleul fiinţei sale? Fără să ne atingem, fără să ne vorbim, fără să ne pese de celălalt – adică aproape la fel ca acum, dar îngheţaţi în această stare a lucrurilor pe care n-o putem străpunge. Am vrea noi oare, măcar atunci, să spargem zidul şi să ne căutăm, chiar dacă am murdări sub paşii noştri lumea cea albă?
E frig… şi numai scârţâitul zăpezii rupe gândurile unei ierni venite toată, odată. Răsturnată peste noi, ca şi cum s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut, ne-a întors bărbiile către piept şi ne-a mai adus puţin de umeri. Purtăm greutatea iernii în spate şi o plimbăm după noi, doar-doar i-om putea-o arunca altcuiva. Dar vai, fiecare îşi poartă propria cruce înzăpezită, iar greutatea ei creşte cu fiecare vorbă caldă pe care o uităm, cu fiecare mână pe care n-o întindem către cel prăbuşit sub iarna sa. Dăm indignaţi şi violenţi din coate, fără să ştim măcar de ce, iar încărcătura perfidă ne gârboveşte mai aproape de luciul gheţii, dar în acelaşi timp ne dă ghionţi să mergem mai departe, spre acelaşi punct necunoscut.
Singuri. Măcar de-am fi albi, purificaţi de zăpada albă. Numai că şi ea se murdăreşte pe măsură ce ne îmbracă sufletele, într-atât sunt de maculate, de o pervertire molipsitoare. Flori de gheaţă ni se prind de albul ochilor şi ţurţuri ne atârnă de gene şi gânduri. Suntem ca omul-foarfecă, dar nu cu trupul, ci cu simţirea astfel mutilată încât taie şi smulge când ar vrea să mângâie. De-am fi albi, într-o iarnă tăcută în propria îngheţare, încremeniţi odată cu ea şi cu universul care uită să mişte. Acolo, în moarte termică, am vedea ce suflet răzbate şi, cu adevărat, este.
Dar nu mai ninge şi chiar şi gerul se simte neputincios în faţa timpului. E alb şi frig, dar acea iarnă pe care o ştiam a dispărut. S-a închis în lada cu amintiri, alături de sorcove şi sănii cu tălpi de lemn. Alături de conştiinţe. A rămas numai îngheţul şi indiferenţa. Mâhnită, iarna va mai muşca din câteva scorburi putrede, va mai broda cu gheaţă un felinar, îşi va mai scutura trena peste viscolul bărăganului, apoi va dispărea în noapte, purtată de păsările negre care aşteaptă… aşteaptă… aşteaptă… Şi n-ar mai ninge.
(05 ian 2012)
Însemnări 