Drumul spre iad

Uneori, cele mai bune intenţii ale noastre – traduse în acţiuni făcute din grijă, drag sau compasiune – sunt şi cele care întristează mai profund sufletul unui om. Uneori, chiar îl mutilează. Mai ales atunci când, deşi avem reţineri, facem ceea ce credem că i-ar plăcea sau l-ar bucura; asta, chiar dacă abordarea noastră e forţată. Poate că nici nu ne dăm seama, dar în acel moment îi luăm propria decizie din mâini. Este posibil ca, pentru nişte clipe, omul acela să fie umplut de bucurie, dar aceasta va fi inevitabil înlocuită de tristeţe. Şi de durere.

Pentru că faptele – sau, mai grav, sentimentele – forţate, oricât am încerca să ascundem asta, tot îşi dezvăluie până la urmă adevărata natură. Nu neapărat făţiş, mai degrabă prin semne confuze, aluzii şi contradicţii.

Când eşti sincer şi-i spui celui de lângă tine adevărul crud despre o situaţie, acţiune, emoţie, te aştepţi ca aceasta să-l rănească. Dar suferind fiind, el va şti exact ce a cauzat durerea şi va găsi cumva resursele să o vindece. Să meargă la rădăcina ei şi s-o smulgă, chiar dacă asta va adânci şi mai mult rana pe moment. Dar va şti, va decide, va acţiona.

Dar când îi oferi acelui om confortul de care crezi că are nevoie fără însă ca tu să crezi în autenticitatea lui, îi pregăteşti de fapt o mult mai profundă ruptură sufletească. Parcă în niciun alt caz nu-i mai adevărată vorba cum că drumul spre iad ar fi pavat cu bune intenţii. Te minţi că astfel faci ceea ce el îşi doreşte, că-i aduci o plăcere sau o bucurie, că-l aperi, dar îndoielile şi reţinerile şi frământările tale vor transpira cumva prin tot ce e între voi. Poate că el nici nu va vedea efectiv aceste semne; cel mai probabil, nici tu. Dar se vor înşuruba definitiv în subconştientul fiecăruia şi la un moment dat – inevitabil – îşi vor cere dreptul. Doar că o vor face subliminal, parşiv şi răsfrânt în multe direcţii.

Şi atunci, acel om pe care ai vrut să-l protejezi sau să-l încânţi va simţi nu o rană, ci mii; însă nu le va putea identifica. Va şti că doare, dar nu şi unde; şi nici cum să-şi oblojească suferinţa. Nu va găsi izvorul răului ce-l îneacă, ci se va roti într-un vârtej derutant până când va obosi şi va pleca. În cel mai bun caz. În cel mai rău, va răspunde la fel şi veţi fi doi într-un război inutil. Pornit din grijă, drag şi compasiune – oferite însă iraţional. Iată iadul personal al fiecăruia.

Când simţi o suferinţă „acolo”, undeva, fără s-o identifici ca loc sau cauză, e mai rău decât să vezi rana clară din care ţâşneşte sângele. Şi atunci, cum să curmi durerea şi să vindeci plaga? Doborât de confuzie, îndoieli, scenarii, unde să afli forţa de a îndepărta totul – căci totul s-a contaminat? Şi cum ieşi din asta un alt om, mai înţelept şi mai învăţat, păstrându-ţi însă nu doar personalitatea, ci şi disponibilitatea sufletească? Ce trebuie să faci să mântuieşti un întreg iad interior, iar la final să continui să-ţi pese?

(14 dec 2018)