False pansamente şi vindecări

Câteodată hemoragia este atât de bruscă şi de intensă încât te sperie; nu stai să gândeşti, acţionezi şi pui pe rană orice pansament care-ţi pare suficient de mare cât s-o acopere şi destul de curat cât să nu te infectezi. E panica, e senzaţia că trebuie să faci ceva. Nu contează ce. Urgent. Abia când e prea târziu observi că pansamentul n-avea pic de balsam tămăduitor pe el şi, uscat ca un burete, ţi-a intrat adânc în plagă şi s-a contopit cu ţesutul sângerând.

O falsă hemostază… utilă, dar greşită. Pentru că nu poţi lăsa un corp străin în carne, el însuşi se vrea afară dintr-un organism care-l respinge. Şi atunci nu poţi decât să-l smulgi. Oricât ai încerca să înmoi cojile cu ceai călduţ, nu merge. Fâşie cu fâşie de tifon trebuie desprinsă brutal – stratul uscat şi durerea înnebunitoare, împreună. Ai vrea să te opreşti după câte un urlet de durere, dar a mai rămas o bucată de pansament, şi încă una, şi încă una, nici nu-ţi dai seama de unde că parcă nu era atât de gros când te-ai oblojit. Fiecare cu un rând de ţesut din tine, fiecare de îngropat la deşeuri. Speri doar să mai rămână ceva.

La final? Carne vie. Dacă vrea bunul Dumnezeu, atât, nicio infecţie, niciun roi de muşte, nicio fermă de larve. Şi-apoi, firesc ar fi, tămăduirea. Nu-i simplu însă, nu să te vindeci aşa cum trebuie. Rănile se cicatrizează, dar ţesuturile adoptă – ca orice lucru liber lăsat – principiul minimei rezistenţe; carnea se strânge în cordoane, pielea devine rigidă, ligamentele înţepenesc în poziţii anormale.

Şi-atunci chinul se reia, dar altfel: la primul semn de stabilitate – o falsă lecuire – e musai să frămânţi vechile răni până rupi toate cicatricele şi-ţi obligi trupul s-o ia de la capăt. Şi iar să se vindece, şi iar să rupi tot cu o conştiincioasă suferinţă până când muşchi, tegument şi tendon se refac aproape ca noi. Din nou. Din nou. Din nou. Pierzi şirul, dar nu te obişnuieşti cu trauma. Dacă te-ai obişnuit, eşti mort.

Şi totul până când stigmatele se estompează cu adevărat, lăsând pe sufletul tău doar urma unei amintiri. Dacă leacul este desăvârşit, îmbrăcată în înţelegere şi iertare.

Dar, Doamne, cât mai e până acolo… Într-adevăr, oare cât mai e?

(07 ian 2018)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.