Te iert pentru că ştiu că tot ce-ai făcut atunci a fost cu bune intenţii. Acum văd totul altfel, dar la acel moment ai ales o cale cu inima uşoară şi bună credinţă.
Te iert pentru că ţi-ai permis să fii om şi să cazi.
Te iert pentru că ai fost femeie şi ai vrut să te mistui în senzaţii.
Te iert pentru că ai fost egoistă şi ţi-ai pus dorinţele mai presus decât prietenia.
Te iert pentru minciunile pe care le-ai spus, ştiind că o făceai în a împiedica ceea ce credeai că e un rău mai mare.
Te iert pentru minciunile pe care le-ai crezut, înţelegând că n-ai putut concepe altceva.
Te iert pentru deciziile pe care le-ai luat deşi nu erau ale tale, căci îmi amintesc logica din spatele lor îndreptată către îndulcirea depărtării.
Te iert pentru greşelile de atunci, un amestec de tinereţe, viaţă şi nesăbuinţă.
Te iert pentru continuul „de ce”, „dar dacă”, „poate dacă nu”, această căutare sisifică a culpei fără a-ţi ispăşi vreodată sentinţa.
Te iert, te accept şi sper să învăţ de la tine. Vreau să-mi fi iarăşi dragă, cu eşecuri, traume şi tristeţi, cu amintiri şi speranţe. Vreau să fii iarăşi parte din mine, cu tot cu vârsta de douăzeci şi trei de ani.
Şi te rog, cea de atunci rămasă într-un univers încă nedesfăşurat, iartă-mă şi tu dinainte pentru că te-am ţinut captivă atâta amar de vreme. Rămâi în pace acolo, iertată şi acceptată. Preţioasă şi iubită. Dar niciodată revenită în prezent.
… Atâta doar… nu-ţi pot ierta decât ce mi se cuvine mie.
(07 feb 2018)
Însemnări 