Hoinărelă prin Bucegi

Vreau să profit de vremea faină de la sfârşit de săptămână chiar dacă abia m-am despărţit de munte. Nu se ştie când va mai fi aşa la înălţimi şi când voi mai putea să plec, deci iată-mă sâmbătă în zori de zi la drum. Mă opresc în Bran, de fapt pe drumul neasfaltat ce însoţeşte Pârâul Poarta, apoi Pârâul Urlătoarea Mare, puţin înainte de clădirea Salvamont Bran (1050 m). E acolo un traseu de legătură, punct albastru, care duce din vale până în Culmea Clincii. Acolo se uneşte cu banda roşie ce vine de jos, de la pârtia de schi, şi ţine lung ruta denumită familiar „Clincea”, care de aici capătă un caracter susţinut. Urc în ritmul meu prin pădurea tot mai desfrunzită, iar la ieşirea în golul alpin în Poiana Clincea îmi dau seama că drumul e mult mai populat decât a fost Valea Gaura acum două săptămâni. Tot de acolo voi fi însoţită permanent de imaginea de senzaţie dinapoia mea, favorizată de o bună vizibilitate: mai întâi Piatra Craiului cu a sa lamă calcaroasă, apoi Iezer-Păpuşa domol dar brăzdat de zăpadă, iar mai târziu vârfurile estice ale Făgăraşului unde se evidenţiază atât de bine Urlea.

Zăpadă am şi eu pe potecă, nu multă, dar tot mai întărită, ceea ce face ca ritmul să scadă în timp ce urc destul de domol pe coasta Muntelui Ţigăneşti; e drept, momentan îmi e cam lene să-mi pun gheruţele şi zic că, atentă fiind, merge şi aşa. Chiar merge până la Refugiul Ţigăneşti (2178 m), acolo unde mă loveşte un vânt nu prea puternic, dar nebănuit de subţirel şi rece. Totuşi, n-am cum să nu poposesc o vreme în Şaua Ţigăneşti, căci imaginea mi s-a deschis şi în partea cealaltă: Circul Glaciar Ţigăneşti care adăposteşte sub nişte incredibile metereze crenelate de stâncă Lacul Ţigăneşti, pentru ca apoi valea omonimă să se desfăşoare prelung la baza Padinii Crucii, sub silueta semeţită de peste încă o vale a Bucşoiului. Mai mult, spre răsărit se văd clar Postăvaru şi Piatra Mare, Ciucaşul pluteşte cu toate clăile sale deasupra unei mări de nori, iar din Penteleu se zăreşte o piramidă înnegrită de codri. În sus, privirea îmi e tăiată scurt de arcadele din piatră, prin care abia se disting nişte ferestre.

Pornesc mai departe şi, pe măsură ce poteca schimbă panta şi mai dă şi pe la umbră, omătul nu doar că devine bocnă, dar alternează cu porţiuni de gheaţă lucie. Nu mai stau pe gânduri şi pun gheruţele, chiar dacă cei trei flăcăi care trec turbo pe lângă mine în încălţări de alergare sunt dovada că se poate şi fără. Urc astfel spre Turnurile Ţigăneşti, zonă relativ accidentată unde lanţurile sunt în bună parte îngropate sub zăpadă. De aici mai am câţiva paşi până pe Vârful Scara (2422 m), excelent loc de belvedere asupra tuturor locurilor descrise mai sus, căror li se mai adaugă câteva: Vârful Omu cu cabana aferentă, culmea alungită dintre Podului Spintecătorii şi Vârful Lancia, frumoasa Vale Gaura străjuită de ditamai coloşii stâncoşi şi ceţurile nedefinite dinspre Leaota.

Mă gândesc câteva momente dacă să mai merg până la Omu, dar ideea unei succesiuni de coborâri şi urcări până acolo şi înapoi dintr-odată nu-mi mai surâde. Pornesc deci pe drumul de întoarcere: triunghiul galben ce însoţeşte alt traseu cu nume clasic, „Ciubotea”. Acesta ţine o muchie pietroasă şi abruptă, la rândul ei înzăpezită, apoi traversează coasta versantului de deasupra Văii Ciubotea. Odată ajunsă în vale, în apropierea acareturilor de stână, văd cel mai bine cealaltă faţă a Culmii Ţigăneşti urcate mai devreme, ea fiind cumpăna apelor celor două văi; alţi colţi, alte turnuri, alţi coloşi impenetrabili de stâncă. Mai departe ţin valea şi intru curând în pădure; coborârea are destule părţi abrupte, aşa că încă de sus am pierdut repede altitudine şi abia finalul se mai îmblânzeşte. Trec pe lângă un canton părăsit, dar atât de pitoresc în cadrul pădurii multicolore, apoi dau de clădirea Salvamont, unde pun punct zilei montane.

Maşina are rol de a mă trece din Culoarul Rucăr-Bran în Valea Prahovei şi apoi în inima Bucegilor, la Cabana Padina. Acolo am un loc rezervat peste noapte şi intenţionez să profit de aşternutul cald. Nu înainte însă de o masă copioasă, pe care nu reuşesc s-o termin, dar la final mă simt ca anaconda care a înghiţit gazela şi urmează s-o digere timp de o lună. Se găteşte bine la Padina, n-am ce reproşa.

Duminică dimineaţă mă întâlnesc cu Vlăduţ şi Livia la telecabina Peştera (1600 m), de unde pornim pe un traseu clasic al zonei. E drept, ultima dată când am mers pe Valea Obârşiei (sau Valea Ialomiţei) abia ce treceam în clasa a şasea, aşa că mă bucur de revere. Urcăm lejer pe bandă albastră până sub Cascada Obârşia Ialomiţei, acolo unde valea primeşte ca afluent Şistoaca Obârşiei. Tot de acolo panta devine mai susţinută în timp ce urmează Valea Bisericii până la Mecetul Turcesc, acea „rampă” din calcar de pe care ai vrea să te lansezi în sărituri cu schiurile. Întâlnim zăpadă, însă aici e mai degrabă fleşcăită de soare datorită orientării sudice a versanţilor; în plus, azi e considerabil mai cald decât ieri, aşa că nu-i de mirare că urc în tricou.

Imediat după Cerdacul Văii Cerbului intersectăm banda galbenă ce urcă pe Vârful Bucura-Dumbrava, dar noi rămânem pe curba de nivel care-l ocoleşte pe dedesubt şi admirăm de acolo Acele Morarului, Valea Cerbului, Vârful Coştila şi Cerdacul. Nu mai avem mult până pe Vârful Omu (2507 m), unde pe terasa din faţa cabanei acum închise s-a adunat la soare un cârd de turişti. Noi facem câţiva paşi spre Capul Morarului pentru un pic de linişte pe buza Văii Morarului, dar şi pentru o fabuloasă perspectivă a depărtărilor, parcă prelungite una în alta: Baiului, Neamţului, Grohotiş, Ciucaş, Buzău şi Penteleu, Vrancei, Hăşmaş cu Piatra Singuratică evidenţiată, Călimani cu al lor platou vulcanic terminat brusc. Mult mai aproape se desfăşoară Piatra Mare, Postăvaru, Măgura Codlei şi întreaga Ţară a Bârsei scăldată într-o mare de nori. Iar în imediata vecinătate stă de veghe abruptul Bucegilor – Coştila, Morarul, Bucşoiul – deci un regal oriunde ai privi. Ne urnim câteva clipe şi în spatele staţiei meteo pentru a schimba puţin perspectiva; pentru mine este asemănătoare cu cea văzută ieri, doar unghiul e un pic schimbat în lungul Văii Gaura: Crai, Iezer, Făgăraş – într-o suprapunere de planuri de toată frumuseţea.

Planul de coborâre urmează banda roşie către Muntele Doamnele, pe sub Vârful Găvanele (2472 m) şi pe deasupra Mecetului Turcesc. Urcăm până pe Vârful Doamnele (2402 m), apoi coborâm în Şaua Doamnele, întrerupând ruta care duce spre Guţanu şi Bătrâna. E cald şi bine, aşa că aici ne permitem o lene lungă la soare înainte de a porni pe punct roşu pe Culmea Doamnele. Acest traseu destul de rar umblat oferă o perspectivă frumoasă atât asupra coamelor domoale care se succed înainte de traversarea spre Leaota, dar mai ales asupra Văii Obârşiei şi a versanţilor ce susţin muchia vestică a Platoului Bucegi. La capătul plaiului lung al culmii coborârea devine abruptă şi sinuoasă, pentru a se termina în valea din care am pornit, lângă Stâna Doamnele. Traversăm apa pe un pod indian şi mai avem câţiva paşi până la maşină.

Fotografii