Valea Bucşoiului – Valea Cerbului (Munţii Bucegi)

O vorbă din popor zice că a treia oară-i cu noroc. Dacă nu iese nici acum, mă las păgubaşă pe anul ăsta; nu că-s superstiţioasă, dar mă îndoiesc că mai prind Valea Bucşoiului cu stânca descoperită şi oricum ziua s-a scurtat considerabil. Ultima încercare a fost la sfârşit de iulie, iar săptămâna trecută am aflat cum că valea-i curată şi uscată, aşa că hai să mai băgăm o fisă. Eu şi Hike planificăm ieşirea pentru duminică şi plecăm de sâmbătă după-amiaza pentru a dormi în Buşteni; teoretic, astfel ne odihnim ceva mai bine şi am putea pleca în traseu la o oră mai matinală. Deh, după experienţa Secii de nu demult suflăm şi-n iaurt… Luăm cazare la Vila Deea unde am mai stat şi observ încă o dată avantajul de a locui „dincolo de calea ferată” – perspectiva asupra Bucegilor este mult mai largă şi poţi analiza pe îndelete în deosebi cetatea Caraimanului.

Duminică nu ne iese trezirea chiar atât de devreme pe cât mi-ar plăcea, că-i greu să faci ochi cu aşa întuneric afară, dar ne mobilizăm totuşi la o oră decentă şi pornim pe drumul ce însoţeşte secţiunea inferioară a Văii Cerbului. Constatăm că odată cu începerea şcolii, scăderea zilei şi răcirea nopţilor s-a împuţinat şi masivul „circ” de pe vale, ultimele corturi fiind adunate acum în pâlcuri rare. Ajungem la Cabana Gura Diham (987 m), parcăm şi la 8:30 o luăm din loc pe „panta prostului” de pe Muntele Diham, unde urmăm banda roşie. Noroaiele de pe Vâlcelul Poiana Izvoarelor sunt tot acolo, iar după ele Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) şi Pichetul Roşu (1445 m) se încălzesc la un soare promiţător. Parcurgem repede şi ultimele pante, dispuse în trepte, prin pădure şi ne oprim pentru o pauză foarte scurtă, cât să tragem căştile, în Poiana Bucşoiului (1615 m).

La ora 10 pornim pe Valea Bucşoiului, încurajaţi de cerul albastru aninat între creste şi de informaţiile legate de topirea zăpezii. Ce-i drept, aceleaşi informaţii vorbesc despre o friabilitate crescută, lucru deloc de mirare după stratul gros de omăt care a dăinuit atâta timp anul acesta, pe o vale cunoscută oricum pentru aspectul său instabil. Poiana largă, cu iarbă scurtă, din aval începe să se restrângă şi să se acopere de boscheţi pe măsură ce urcăm şi depăşim primele mici obstacole, numite cu multă îngăduinţă săritori. De fapt, sectoarele inferioare din Creasta Balaurului şi Creasta Văii Rele se apropie unul de celălalt şi înlocuiesc pentru scurt timp – jumătate de ceas poate – pajiştile alpine cu pereţii de stâncă. Apoi se despart din nou şi lasă deschis locul încă verde de unde se desprinde în stânga Vâlcelul Portiţelor, ce se va ramifica mai sus încă o dată, dând naştere Vâlcelului Grohotişului. Ambele au, ca şi Valea Bucşoiului, cotaţia 1B şi se termină în Creasta Balaurului; mi-ar plăcea să-l parcurg măcar pe primul dintre ele care ar trebui să fie extrem de pitoresc pe timp de vară, după cum am găsit o descriere succintă.

Noi continuăm pe valea principală şi în curând dăm de cea mai „urâtă” săritoare a văii, cea pe care dacă nu eşti bazat s-o iei în plin o ocoleşti, aşa cum zice şi o săgeată roşie, pe treptele de pământ instabil din stânga şi te rogi ca brusturii să n-o ia la vale. Noi nu suntem bazaţi, aşa că rămâne să ne rugăm; constat totuşi că pământul e mai ferm decât în iulie, inclusiv pe brâniţa de revenire în albie, aşa că ne mişcăm destul de repede în depăşirea ei. Următoarea săritoare pare impunătoare de departe, dar se urcă uşor tot prin stânga, unde piatra are săpate trepte acum relativ uscate. Şi după aceasta vine săritoarea cea mai grea de pe vale – adică mie mi-e cel mai greu la ea şi când voi trage linie la final voi constata că e singura la care am nevoie de ajutor. Începe cu un bolovan pe dreapta, scos în afară, care de la distanţă pare uşor dar odată abordat ai impresia că te „scuipă”, mai ales dacă te bagi ca mine sub el şi nu-l depăşeşti cum face Hike, în şpraiţ pe pereţii exteriori. În fine, treacă-meargă, mă trag în prizele suficiente şi-l urc. Apoi e o faţă spălată cu trecere în diagonală dreapta-stânga, cu ceva prize de mână şi speranţe de aderenţă la tălpi; ei, mie asta nu-mi iese şi o mână bine plasata de Hike mă trage din pasul intermediar – ăla la aderenţă. Valea rămâne îngustă şi presărată cu săritori, însă considerabil mai uşoare, de bun-simţ şi traversabile toate prin stânga, asta dacă nu vrei să te dai mare alpinist şi să deschizi noi rute.

Ne apropiem treptat de Turnul cu Jnepeni şi îmi dau seama că nu mai recunosc stâncile – practic de aici am intrat data trecută în zăpadă. Uf, ce ne-am mai chinuit atunci pe marginile friabile şi ce firesc se urcă acum fix pe centru. Mai o priză, mai o aderenţă, mai o treaptă de pământ şi înaintăm cursiv – ne căţărăm „frumos şi plăcut”, ca să-l citez pe autorul cărţii cu ferrate italiene. La 11:30 depăşim deja turnul, prin locul unde Brâul Mare al Bucşoiului traversează spre Vâlcelul Grohotişului; atenţie, spre stânga brâul e rupt rău de tot, cu tot cu malul pământos aferent. Tot aici se desface în dreapta Vâlcelul de sub Vârf, însă acum nu-l mai învrednicim cu prea multe priviri ci ne întrebăm cum de s-a topit toată zăpada aia groasă într-o lună jumate. Înţeleg însă de ce a ţinut atât de mult timp: valea devine şi mai strâmtă, veritabil canion adânc şi umbrit între pereţii verticali.

Continuă înlănţuirea de săritori, însă stânca e uscată şi aderentă, aşa că principala grijă este să verificăm că prizele ţin şi nu rămânem cu ele în mână; deja gradul de fărâmiţare a pietrelor creşte şi suntem atenţi să nu plece cu şi de sub noi. Altfel scrambling-ul rămâne plăcut, iar obstacolele ce par de speriat îşi dezvăluie căile de acces odată ajunşi sub ele. De mai multe ori îmi vine să ocolesc săritoarea pe faţa stângă, dar Hike insistă să merg până în gura ei unde observ că se poate aborda (aproape) direct.

Ajungem astfel la ora 12:15 în locul unde se desprinde spre stânga Vâlcelul Furcilor. Continuarea pe Valea Bucşoiului se poate face, din ce am citit, şi pe stânga spre acest vâlcel pentru ca ulterior să revii pe un horn şi o faţă înierbată în talveg, şi pe dreapta unde dai de o săritoare destul de impunătoare văzută de la distanţă. Noi luăm a doua variantă şi ne dăm seama că dificultatea acesteia nu constă în aspecte tehnice, ci legate de stabilitatea solului. Continuăm pe coridorul tot mai îngust al acestui fir al văii şi avem de „înfruntat” tot mai des teritoriul ostil al solului fărâmicios şi căderilor de piatră. Eu merg prima cu ceva distanţă, pentru ca bolovanii dislocaţi de paşii mei să nu-l lovească pe Hike; în schimb în urma lui cad avalanşe de pietre şi mă bucur că nu mai e nimeni în urmă. Cel mai prost şi mai prost e locul unde se reîntâlnesc firele văii; înainte de el apare o săritoare nu foarte înaltă şi care s-ar urca direct cu tot cu mica ei surplombă dacă sub bolovanul suspendat n-ar fi un amestec de pământ rupt şi muşchi putred. O iau deci prin treptele relative din stânga, şi ele extrem de friabile, în probabil cel mai neplăcut pasaj al turei. Imediat după confluenţă valea se mai lărgeşte puţin, apare şi iarba, însă terenul rămâne un grohotiş neprimitor.

Cam jumătate de ceas durează bucata dintre bifurcaţia anterioară şi ceea ce numeşte Hike „amfiteatrul” – de fapt, o nouă împărţire a văii acolo unde se înalţă cele două maiestuoase turnuri de la final. Acesta este locul unde Valea Bucşoiului este întretăiată de Brâul de Sus, iar cărarea sa este chiar foarte vizibilă prin iarba ambilor versanţi. De asemenea, este şi locul tradiţional pentru masa de prânz, iar eu simt un şobolan mic şi vorace undeva în măruntaie. Găsim doi bolovani ce promit să n-o ia la vale şi ne punem pe mâncat. De data asta nu mă încred în constatările lui Hike că „nu mai e mult”.

Nu ne simţim temerari deschizători de drumuri, aşa că urmăm ieşirea clasică din vale – pe flancul cel mai din stânga. Caut ulterior descrieri ale celorlalte două fire, mai ales că cel din mijloc pare „sexy şi rea”, vorba cântecului, cu două săritori suprapuse chiar în buză şi diverse râpe mai sus; nu găsesc însă nimic, se pare deci că Bucşoiului nu-i ca Seaca şi ale sale variante de diverse grade, documentate toate mai mult sau mai puţin. Stânga să fie deci, cu un câmp minat de bolovani mici şi la vale curgători. Frate, şi cum se mai duc, direct proporţional cu greutatea ăluia de-i urcă, aşa că reluăm schema cu eu în faţă – doar-doar o mai rămâne ceva pe vale. Pe acest pasaj lung de maxim trei sferturi de oră, vreo două săritori merită menţionate în ceea ce priveşte gradul de încordare: prima cu căţărare spre dreapta (cred că-i singura notabilă abordată astfel), a doua ceva mai înaltă şi suită, aşa cum ne-am obişnuit, prin stânga; problema acesteia e că-i din două părţi şi trecerea între ele nu-i deloc comodă, făcându-se printr-un prag – aţi ghicit – friabil. Imediat deasupra avem de-a face cu sarea şi piperul văii, o poartă largă formată din lespedea suspendată între pereţii canionului. Fără să fie la fel de spectaculoasă ca „Poarta Stelară” de la obârşia Secii, dar are farmecul ei.

După încă o săritoare dublă relativ uşoară dacă nu alegi, ca mine, varianta neinspirată de a te târî prin gaura de dedesubt, urcăm un pasaj cu iarbă şi depăşim un dinte de conglomerat ieşit din gura rămasă ştirbă a văii. Dincolo de acesta, tăpşanele verzi înlocuiesc aproape complet stânca, iar la ora 14 ieşim în creastă, undeva sub Vârful Bucşoiu (2492 m). Valea ia sfârşit în dreptul turnurilor-metereze din dreapta, unde o brână încheiată brusc permite câteva priviri spre firul central pe care l-am admirat mai devreme, cu rupturile sale ameţitoare de pantă. În stânga avem începutul Crestei Balaurului, obârşia văii noastre fiind desprinderea Bucşoului Mic de Bucşoiul Mare.

Ne tragem sufletul doar cât ne debarasăm de căşti şi o luăm fără prea mare chef pe bandă roşie, spre Cabana Omu; noroc cu peisajul frumos conturat de Culmea Ţigăneşti şi, ulterior, Valea Gaura, care mă face să uit de acest ultim efort ascendent. Identificăm oarecum ieşirea în creastă a Văii Pietrelor şi o pun pe lista traseelor de făcut într-o zi scurtă, dar frumoasă, de toamnă, asta în cazul fericit în care nu se lasă cu zăpadă. Odată sosiţi pe Vârful Omu (2505 m) considerăm că merităm un mic premiu pentru talentul cu care ne-am mişcat pe vale. Suntem amândoi surprinşi de cât de repede am terminat traseul, mai ales după experienţa de acum două săptămâni; ce-i drept, n-a fost deloc nevoie de coardă şi eu nu m-am mai câcâit la fiecare bolovan. La un ceai şi o ciorbă, comentez că mi s-a părut chiar uşoară valea, nu faţă de Seaca Caraimanului cu care nici n-are termen de comparaţie, ci mai facilă decât Valea Coştilei. Ne relaxăm puţin, ne hidratăm şi stăm la o vorbă, apoi ne pregătim de plecare.

La ora 15:30 îi dăm în jos pe Valea Cerbului, marcaj bandă galbenă. Se pare că de data asta n-am mai fentat acest traseu şi glumesc că probabil că sunt singurul om care merge de atâta timp pe munte şi nu l-a parcurs niciodată. Ce să zic, încă o premieră pe ziua de azi, nu neapărat cea mai dezirabilă, dar clar cel mai la îndemână. Coborâm deci cu talent serpentinele largi dintre Muntele Morarului şi căldarea glaciară descrisă de La Cerdac, pe lângă o stână mare şi apoi pe firul secat al văii. Fără să fie o rută spectaculoasă, de altfel una dintre cele mai uşoare din Bucegi, Valea Cerbului dezvăluie imagini frumoase de-o parte şi de alta. Depăşim pe rând punctul de acces în Brâul Mare al Morarului (şi de acolo în Ace), ieşirea din Valea Căldărilor, Valea Priponului, Valea Caprelor, Valea Urzicii şi, după intrarea în pădure, accesul bănuit în Valea Ţapului, Valea Verde şi în sectorul inferior al Văii Mălinului, cel pe care nu-l parcurge nimeni.

Odată ajunşi în marginea Poienii Coştilei (1310 m), acolo unde banda galbenă se uneşte pentru scurt timp cu triunghiul roşu, zicem să facem o aroganţă şi să încercăm să găsim poteca-scurtătură spre Gura Diham. Ne bazăm pe GPS şi aplicaţia Munţii Noştri, precum şi pe faptul că identificăm o idee de potecă ce pleacă din colţul poienii, fix pe malul stâng al văiugii ce o ia în jos înainte de urcuşul pe lângă Gâlma Mare. Mai clar de atât nu prea ştiu ce să spun, pentru că şi noi bălăurim în cele ce urmează conduşi de GPS şi de bun-simţ, încercând să ne ţinem de cărarea virtuală. Traversăm văiuga o dată şi imediat cum urcăm pe malul drept apare o potecă destul de clară chiar pe buza albiei, pentru ca ulterior să dispară la fel de subit după o coborâre abruptă. Apare din nou mai jos, înspre vale, dar tot pe malul drept şi de acolo ne duce la traversarea apei printr-un loc unde două trunchiuri subţiri de copac puse unul lângă altul ne sugerează intervenţia mâinii umane. Trecem apa şi pe malul opus regăsim o potecă de acum foarte clară, chiar dacă în anumite locuri apropierea de albie o surpă; mă gândesc că e mult mai nasol când nivelul apei creşte. După o porţiune de mers prin talveg şi traversarea încă o dată a albiei dăm de ceva complet surprinzător: o veche punte din arbori groşi, acum înclinată rău într-o parte şi acoperită de vegetaţie, dar încă foarte solidă. În scurt timp apare un gard de sârmă ghimpată, două pârleazuri, nişte puncte de captare a apei şi răsuflăm uşuraţi – în faţa noastră se conturează drumul forestier ce duce la Gura Diham. Nu avem prea mult de mers pe el şi la ora 18:30 suntem la maşină. E o scurtătură, într-adevăr, dar trebuie să reuşeşti s-o ţii; poate că în urcare e mai clar.

Nici nu-mi amintesc când am terminat aşa devreme un traseu de abrupt, iar asta are neajunsurile sale, mai ales după un sfârşit de săptămână însorit: o aglomeraţie cruntă pe Valea Prahovei. Mergem bară la bară din Sinaia până în Comarnic şi-i bombănim pe şmecherii care fac slalomuri. Însă, cu toate acestea şi cu oboseala care mă trage la somn, sunt tare bucuroasă: Valea Bucşoiului, în sfârşit!

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Valea Bucşoiului – Valea Cerbului (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s