Valea Seacă a Caraimanului (Munţii Bucegi)

Se anunţă vreme bună în acest început de septembrie, iar eu şi Hike cu muşchii încă „pompaţi” de ferrate italiene ne gândim să ducem momentul bun şi în Bucegi. Ce să fie, ce să fie… păi să fie Seaca Caraimanului, una dintre cele mai grele văi 1B din abruptul prahovean, dacă nu cea mai grea. Iar dacă descrierile nu „ameninţă” suficient, hai s-o facem şi mai dificilă prin faptul că eu îmi uit frontala (şi pufoaica) acasă. Totuşi n-ar trebui să fie chiar aşa mare problemă pentru că – nu-i aşa? – ar trebui să ieşim de pe vale înainte de lăsarea întunericului, ba chiar am face şi ceva din traseul de coborâre până să avem nevoie de lumini. Chiar dacă ajungem destul de târziu în Buşteni, rămânem optimişti în această privinţă, în baza acelei săptămâni de via ferrata când, dincolo de tracţiunile în cabluri, au avut grijă amicii noştri să ne alerge ca pe hoţii de cai. Muşchi în plus, şunci în minus, deci e fezabil.

Parcăm în partea de sus a staţiunii şi la ora 10 pornim spre Pârtia Kalinderu (1000 m), unde o luăm pe iarba de sub telescaun. Undeva între stâlpii 3 şi 4 s-ar desprinde în dreapta o potecă vizibilă; noi n-o nimerim întrucât cotim prea devreme, însă după câţiva paşi în sus prin pădure dăm de ea în dreptul unui arbore cu un mare „T” albastru pe scoarţă. Ceva mai încolo observăm şi un fel de cruci roşu-portocalii, care ne vor însoţi azi o bună bucată de drum. De unde şi cum au apărut nu ştim, dar cert e că trec şi ele peste Vâlcelul de sub Portiţă şi ajung în Valea Seacă a Caraimanului; ne întrebăm dacă se desprinde vreo variantă şi mai departe, pentru a înlesni găsirea accesului în Picătura.

La 11, echipaţi şi cu moralul la fel de sus ca şi soarele cald, pornim în amonte. Săritorile de început nu-s grele, chiar dacă unele arată impresionant şi fotogenic, precum cea care-şi desfăşoară rânduri de coloane. Le depăşim prin fantele create pe stânga sau pe dreapta, arareori trebuie să mergem frontal sau să ocolim prin lături şi deseori ne lăsăm ghidaţi de săgeţile portocalii care se încăpăţânează să urce cu noi. În schimb avem de ocolit alte chestii – mormanele de deşeuri, naturale sau umane, aduse de viituri din platou. Mai ales în porţiunea inferioară, Seaca e plină de uscături, moloz şi plastice; ceva mai sus vor apărea chestiile „grele”, cauciucuri şi ditamai bucăţile de metal de la Cruce. Îmi explic aspectul de hăţiş din prima parte a văii şi prin faptul că, spre deosebire de alte surate (Alba, Coştila, Mălin) se intră pe ea de foarte jos, aproape din Buşteni, aşa că are şi vegetaţia aportul ei în a păstra „aluviunile” în această zonă îngustă.

Înaintăm constant printre şi peste stânci, iar după vreun ceas ajungem la Săritoarea cu Bolovan; nu prezintă probleme în escaladarea ei prin dreapta, însă apare în peisaj impunătoare şi clonată parcă – una de genul ei pe fiecare vale a Bucegilor. Nu acelaşi lucru se poate spune în privinţa problemelor puţin mai sus, când, între pereţii apropiaţi, dăm de Săritoarea lui Zangur. Ok, ok, dificultăţile sunt doar pentru mine, Hike o urcă rapid şi aruncă un capăt de coardă; improvizez un ham pentru siguranţa morală şi dau şi eu repede după el pe acest cel mai „tehnic” segment al primei părţi din vale. Deasupra ne aşteaptă alte îngrămădeli de pietre şi arbori decojiţi, dar şi imaginea tot mai clară pe stânga a Ţancul Uriaşului, un colţ ascuţit de stâncă garnisită cu zade. Înainte de a ajunge efectiv în dreptul lui, spre stânga se desprinde Valea lui Zangur cu ieşire în Brâul Portiţei, iar săgeţile portocalii par să o ia şi ele spre cea mai uşoară ieşire din vale. Noi facem pauza de masă, apoi continuăm în sus şi lăsăm tot pe stânga desprinderea Vâlcelului Uriaşului, de data aceasta după ţanc, către acelaşi Brâu al Portiţei.

Între timp, valea şi-a schimbat uşor orientarea spre dreapta şi s-a lărgit suficient cât să se vadă impunătoare sa delimitare nordică: Creasta Picăturii, ce se va desfăşura treptat în toată sălbăticia sa, cu Vâlcelul Strungii Mari, proeminentul Vârf Picătura, Strunga Marelui V, Colţul Strungii Mari şi Gemenele. Dintr-acolo vom auzi de-acum permanent vocile căţărătorilor, ba chiar îi vom şi zări în rapel sau pe câte vreun platou. Tot din acea direcţie vom vedea mai târziu lansându-se o ditamai parapanta cu doi oameni la bord, iar vocile lor atât de clare vor fi încă o dovadă a zilei calme, lipsită de vânt, de care avem din fericire parte.

După cum ziceam, Picătura ni se dezvăluie treptat, pentru că la început abia îi vedem primele vârfuri înainte ca Seaca să se transforme în canionul ce precede Săritoarea din Cotitură. Cunoscătorii spun că se poate depăşi pe undeva prin stânga dacă chiar e nevoie, dar de ce ai face asta când fereastra de dedesubt e neastupată? Ce-i drept, cam cad pietrele prin ea şi debarasarea de rucsac e o idee bună, însă căţăratul prin înăuntru are farmecul lui. Pe principiul daca trece casca, trece şi restul corpului, ies la soare prin prima fereastră; apoi mă mir că la Hike nu se aplică aceeaşi regulă. Deh, oamenii mici au alte probleme decât oamenii mari…

În continuare, mai o săritoare, mai nişte trepte de iarbă şi ajungem la orele 14:30 la baza Săritorii Prelucii. Aceasta nu-i o săritoare în sensul clasic, ci o succesiune lungă de plăci înclinate, bine spălate de ploi şi alunecările de zăpadă care au transformat valea într-un jgheab deloc plăcut. E greu să alegi pe unde s-o iei: pe centru bazându-te maxim pe tupeu şi aderenţă, pe dreapta peste înşelătoarele trepte de pământ înierbat şi cu un pic de ajutor de la jneapăn, pe stânga într-o succesiune de bolovani fermi şi grohotiş dubios. Eu merg o vreme pe centru, apoi traversez spre stânga şi o ţin pe-acolo cam până la final. Hike îi dă viteaz pe centru mult mai mult timp, dar spre final se retrage în jnepeniş. Până la urmă, toboganul se restrânge şi îşi mai îmblânzeşte panta când intră în Poiana Mare, după mai bine de un ceas de bombăneală din partea noastră. Chiar dacă până acum, cu totul, am simţit nevoie de coardă ceva mai jos, la Săritoarea lui Zangur, Săritoarea Prelucie şi întreaga zonă adiacentă s-au părut mult mai grele – tehnic şi psihic.

În Poiana Mare valea se împarte în trei. Către dreapta, ca o continuare firească a Săritorii Prelucii, o ia în sus Spălătura Văii Seci despre care nici nu vreau să-mi închipui cum este. În stânga, Vâlcelul Mortului şi Spintecătura Văii Seci sunt o variantă ceva mai uşoară spre Portiţa Caraimanului şi Valea Jepilor pentru cei care se simt obosiţi sau presaţi de timp; noi suntem încă viteji, batman-batman. Iar între ele se află firul normal al albiei – Hornurile Văii Seci, pe care sperăm să le dăm gata în maaaaaxim trei ceasuri că, uite, se şi vede Crucea, e chiar acolo… Iată deci cum la ora 16 pornim prin Hornuri, optimişti şi voioşi.

După ce urcăm relativ uşor prima stâncă şi o săritoare scundă ne regăsim la baza Săritorii Portiţei; e uşor de recunoscut întrucât chiar sub ea stă săpat clar Brâul Portiţei, ca o platformă surplombată pe partea dreaptă. Citind retroactiv, descrierile spun că această săritoare se escaladează direct, dar Hike îmi indică s-o iau pe brâu şi astfel ieşim pe muchia înierbată, garnisită cu jepi şi zade. Înaintarea în sus pe muchie este destul de facilă, mai ales că la un moment dat în paralel cu ea, încă mai la dreapta, merge un vâlcel stâncos deloc abrupt. Problema cea mare este însă regăsirea intrării în firul văii, iar primele două sau trei încercări sunt sortite eşecului – fie e periculos de coborât, fie coborâm degeaba că intrăm într-o săritoare urâţică. Decidem până la urmă să-i mai dăm o vreme în sus, până la un pâlc mare de arbuşti, şi să vedem acolo ce putem face. E drept, ne încurajează faptul că pare a fi un fel de potecă, dar acum nu ştim dacă e bătută de oameni sau de capre. Într-un final, pare a se desprinde o cărăruie în stânga, îi dăm pe ea şi reintrăm nebănuit de confortabil în vale; cu totul însă am pierdut o oră doar căutând accesul, cu adăugarea unei minime diferenţe de nivel.

După o succesiune de bolovani şi un horn cu muşchi pe el, ajungem la un obstacol înalt, cu jgheab în stânga şi surplombă în dreapta. Hike îl recunoaşte ca fiind locul unde, acum mulţi-mulţi ani, pe el şi pe Creţu i-a prins seara şi au dormit ca băieţii pe Seacă, adăpostiţi în acea surplombă, pentru ca dimineaţa să iasă viteji la Cruce, nu înainte ca un piton să cedeze sub greutatea lui Creţu. Să n-am deci griji, că de aici nu mai e mult, iar ora 17:30 arată promiţător… Voi afla ceva mai târziu că ne aflăm de fapt la Săritoarea Neagră, iar memoria lui Hike mai are ceva scăpări. În fine, mie mi-e clar că n-am cum trece aici neasigurată, scoatem hamurile, coarda şi buclele echipate, mai ales că Hike a găsit un piton pe la mijlocul săritorii. E drept că acesta iese complet, dar teoretic nu şi la o încărcare în jos; oricum, planul ar cam fi să nu cadă. Trece relativ repede fără bagaj, apoi urcăm rucsacii şi într-un final mă caţăr şi eu la siguranţa corzii, mă încordez cât recuperez bucla şi mă odihnesc deasupra săritorii. Filez frumos coarda şi o pun în rucsac, că doar de aici mai avem puţin şi n-o să ne mai trebuiască.

Şi totuşi puţinul ăsta pare să nu se mai termine, iar când peste trei sferturi de oră dăm de încă o ditamai săritoarea, cu un mare bolovan suspendat deasupra, începem să ne întrebăm dacă am estimat corect. Spre dreapta se desprinde o potecă surplombată, însă la o primă inspecţie nu arată bine mai sus, peste iarba înşelătoare şi pământul friabil, aşa că rămânem pe vale. Hike lasă rucsacul, ia coarda şi urcă în ramonaj; reluăm faza cu bagajele, apoi mă caţăr şi eu, cu destul de mult efort – săritoarea e înaltă, verticală şi pe alocuri umedă. Voi afla ceva mai târziu că este vorba despre Săritoarea Crucii (sau Săritoarea lui Rafail), uşor identificabilă mai ales după ce treci de ea. După încă un obstacol ceva mai uşor de urcat, o cărare scurtă în stânga te duce la Crucea lui Rafail; dincolo de ea se deschide Vâlcelul Mortului, inaccesibil de aici.

Deci despre care „puţin” ziceam? E ora 19:30 şi încă o săritoare ne stă în faţă – lungă, nu chiar atât de înclinată şi lipsită de surplombă, însă plină, dar plină!, de muşchi verde şi umed. Şi aici urc asigurată, dar măcar nu mai repetăm instructajul cu rucsacii cât trecem de Săritoarea de la Hornul Adânc. În jumătate de ceas, pe măsură ce seara începe să se lase, suntem nevoiţi să ne oprim din nou şi să privim în sus la ceea ce blochează valea: stâncă pe mijloc, horn pe stânga, surplombă cu adăpost pe dreapta. Hmmm, sună cunoscut?

Hike se uită la mine cu disperare în priviri şi-mi spune: ştii, acum îmi dau seama că aici am dormit cu Creţu. Of Doamne, deci abia în momentul ăsta suntem la Săritoarea Mare, aia de la care cică nu mai e mult… Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, doar să-i dăm înainte şi să fim mulţumiţi că avem parte totuşi de o temperatură plăcută; n-aş vrea să mă gândesc cum ar fi dacă ar bătea vântul pe care l-am prins pe Valea Bucşoiului… Măcar ştim că-s pitoane, pot să-l filez pe Hike. El lasă rucsacul, ia frontala (uf, frontalaaaaa!!!), coarda şi buclele şi porneşte pe horn. Eu încerc să-i urmăresc măcar primii paşi, să ştiu cum să procedez mai târziu, însă lumina tot mai slabă nu-mi e de ajutor. Aud când pune cele trei bucle din dotare, dar pentru al patrulea piton nu mai are, noroc însă că nici nu-i trebuie în mod deosebit. Partea cu rucsacii este nasoală şi ne seacă pe amândoi ne nervi, iar pe Hike şi de puteri, întrucât se înţepenesc oricum i-am lega în coardă. În afară de asta, Hike e extrem de stresat de faptul că eu n-am frontală, deşi încerc să-l asigur că încă văd; nu-i spun faptul că mult mai rău îmi lipseşte pufoaica (uf, pufoaicaaaa!!!), mai ales că durează ceva să tragă bagajele şi să găsească un loc sigur de unde să mă fileze. Ce-i drept, nu mint când spun că văd. Cumva, tot albul din conglomerat reflectă lumina slabă a amurgului şi, mai ales legată în coardă, îmi e suficient. Oricum, în mod normal la astfel de săritori rar văd prizele de mână, acestea fiind deasupra şi le iau la pipăit; iar la picior mă bazez în sfârşit pe aderenţă. Bine, faptul că nu-s aşa handicapată de lipsa frontalei nu înseamnă că nu-s handicapată punct. Urc ca melcul şi fac eforturi mari, mai ales când trebuie să mă înţepenesc să scot buclele. Dar cum-necum depăşesc şi Săritoarea Mare şi sper că, într-adevăr, nu mai e mult.

Poate că pe lumină n-o fi, dar acum decizia cea mai bună este să rămânem legaţi în coardă şi s-o cărăm după noi cât mai puţin încurcată acolo unde n-o folosim efectiv. Mă uit în jos pe vale şi observ cum peretele Picăturii s-a luminat ireal, sub razele unei luni încă invizibile pentru noi. Asta îmi dă curaj, alături de faptul că ştiu că am o bună vedere nocturnă. Înaintarea noastră însă încetineşte drastic, iar Hike trebuie să mă fileze la cel puţin două săritori unde n-ar fi nevoie în mod normal; ca să nu mai vorbim de paşii atenţi pe care trebuie să-i facem pe solul cu grohotiş instabil.

Penultimul tronson importat este probabil Săritoarea de sub Streaşină, unde se găsesc nişte paşi buni în peretele de pe dreapta înainte de a depăşi pe deasupra surplomba şi bolovanul mare din buză. Deasupra se află Brâul de Sus (sau Brâul de sub Streaşină). Hike îşi aminteşte că pe acolo a ieşit cu Creţu, din brână în nişte tăpşane şi plaiuri spre Cruce, teoretic mai uşor decât pe ultimul horn al văii; însă eu pun întrebarea dacă se aplică asta şi acum, pe întuneric, sau mai bine urmăm valea până la capăt, stânca fiind totuşi mult mai vizibilă. Decidem să facem aşa şi intrăm în săritoarea finală, Streaşina Văii Seci, înaltă, îngustă şi cu doi bolovani succesivi la ieşire. Pentru mine acesta este momentul când simt că mă lasă puterile, însă strâng din dinţi şi nu-i spun nimic lui Hike, oricum n-are ce să-mi facă.

Trec de săritoare, fac câţiva paşi să-mi revin în vuietul vântului stârnit parcă de nicăieri şi mă opresc brusc, fascinată. De data aceasta nu din cauza vreunui obstacol ci, dimpotrivă, a unei treceri nebănuite. Obârşia văii este marcată de un superb portal din piatră al cărui nume nu l-am găsit nicăieri. O să-i spun Poarta Stelară, datorită sclipirilor astrale înşirate dincolo de ea; sună mai bine decât Poarta Vânturilor, nu? Momentul de fascinaţie e scurt, pentru că ceasul arată 23:15; la ora 20 eram în baza Săritorii Mari, deci nici măcar partea asta n-a fost scurtă, justificat însă de modul în care am înaintat. Trecem prin portal de partea cealaltă a muntelui şi, în vijelia asurzitoare, o luăm pe poteca ghicită din dreapta, care urcă în serpentine malul înierbat. Aceasta ne scoate într-o creastă ceva mai stâncoasă şi ultimii paşi pe piatră ne duc în Şaua Mare a Caraimanului. Dincolo de aceasta ne întâmpină Vârful Caraiman (2384 m) cu Crucea Eroilor luminată la intensitate maximă.

Nu m-aş fi gândit azi de dimineaţă că la ceasurile 23:30 o voi arde romantic la Cruce, pe singura latură unde vântul bate ceva mai încet. Încă o dată mă bucur că nu-i totuşi frig, asta în timp ce mâncăm ultimele provizii şi ne debarasăm de echipament. Alături, băgaţi unul în altul în sacii de dormit, doi băieţi par în grafic cu planul lor de a dormi la Cruce. Noi însă avem altceva în minte, aşa că la miezul nopţii pornim pe punctul albastru ce însoţeşte Brâna Mare a Caraimanului spre Cabana Caraiman (2025 m). Îl rog pe Hike să stingă frontala şi ne minunăm amândoi cât de bine se vede traseul la lumina unei luni nici pe jumătate pline. Ei, acum înţelegi că eu chiar vedeam prizele alea? Sperăm să găsim loc de înnoptat în cabană chiar dacă nu-i în circuitul turistic, dar nici câinele nu ne primeşte în coteţ; la ora asta târzie (00:30), oricum el e singurul care ne bagă în seamă.

Reaprindem frontala, scot şi eu lanterna (da, din asta am, dar de neutilizat pe Seacă) şi începem să coborâm Jepii Mici cu a lor cruce albastră. Chiar şi pe întuneric ne dăm seama că Valea Jepilor a devenit probabil cel mai „cablat” traseu de la noi, justificat parţial de accidentele petrecute pe aici, de fluxul mare de turişti şi de degradarea potecii. Cu cabluri sau fără, lung mai e traseul ăsta, mai ales la coborâri nocturne. După ce traversăm firul apei de trei ori în partea inferioară, intrăm în pădure şi scădem intensitatea pantei, pentru ca la ora 4 dimineaţa să ieşim în buza Buştenilor. Eu am vise îndrăzneţe cu taxiuri care să ne ducă de la telecabină la parcarea unde e maşina, dar după câteva încercări ratate renunţ şi reluăm drumul chinuitor pe şosea încă vreo jumătate de ceas. Iată-ne în sfârşit şi la final şi tot ce putem spera e să ajungem în siguranţă acasă.

Deşi pe traseu mi-a fost cald, în Buşteni e inversiune termică, încep să tremur şi propun să-i dăm bătaie cât mai poate sta Hike treaz. La Sinaia cedează în parcarea unui supermaket şi tage dreapta pentru somn; eu nu reuşesc să dorm din cauza frigului, asta în ciuda faptului că mor de somn, aşa că până la urmă trec eu la volan ca măcar să mă încălzesc. Cu o cafea tare la prima benzinărie şi un somn profund în soarele de pe lângă Ploieşti, ajungem fără probleme acasă, rupţi de oboseală şi în căutarea unui aşternut moale după, citat Hike, „tura cu cele mai nasoale condiţii în care am fost”.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Valea Seacă a Caraimanului (Munţii Bucegi)

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s