Nu ţi-am putut vedea adevărata înfăţişare dincolo de perdeaua deasă de stropi. În plus, imaginile îmi veneau indirect, prin intermediul bălţilor. Erau reflexiile închipuirii mele, un amestec de dorinţe, proiecţii, amintiri şi o vagă realitate. Nu te-am văzut, doar m-am amăgit cu frânturi la lumina fulgerelor. Nu te-am auzit la timp, deşi îmi vorbeai clar, căci tunetele mă asurzeau. Te-am simţit, însă n-a fost de-ajuns căci mi-ai oferit doar ce mi-ar fi plăcut să aflu.
Chipul tău mi-a rămas, deci, ascuns; eventual înşelător conturat de apă, această realitate fluidă atât de iubită de impresionişti. Nu-i de mirare că asta mi-a fost osânda: o veşnică impresie. Niciodată o realitate pură, nici măcar acum când te-ai dus precum tunetele şi vaporii. Ştiu, nu-i vina ta, această amăgire e rodul imaginaţiei mele, în timp ce tu te exprimai liber şi consecvent cu tine însuţi. Oare? Să fi fost doar naivitatea cuiva celor ce trăiesc sub ploi?
Ar fi trebuit să dau într-o parte cortina groasă de stropi şi să te văd cu adevărat. Să-ţi aud vorbele şi să-ţi judec faptele, în special cele adresate altora. Să te cunosc înainte de orice altceva. Şi apoi să te uit, văzându-mi de propriile-mi furtuni ce n-aveau nicio treabă cu tine. Să rămân sub potopul verii, zbuciumat şi superficial, prin care învăţasem să înot.
Dar am aflat, târziu, că băltoacele înșală, iar stropii au milioane de faţete. Strălucirea poate fi doar o frântură din trecut ce abia acum alege să apară în oglinda apei. Restul e întuneric.
Ploua atunci. Plouă şi acum, numai că ploaia devine din ce în ce mai rece. Furtunile s-au potolit şi totul se transformă în frig: apa, norii, pământul care se va surpa.
(11 apr 2019)
Însemnări 