Un pic de căldură

Eşti fierbinte şi aburii trec cu mult dincolo de piele în aerul rece al vagonului. Aşa cum stăm înghesuiţi pe banchetă, aproape că mă arde. Dogoarea trece prin hainele ce abia ni se ating şi îmi încălzeşte jumătate de trup. E frig în rest, mă ştiu zgribulită înăuntru şi-n afară, căci aerul rece mi-a înţepenit carnea aşa cum gândurile grele şi nedesluşite îmi încarcerează mintea de atâta timp.

Arzi. Aşa cum te consumi în spaţiu prin acest strop de căldură ce-l împărtăşeşti, aş vrea să mă bag cumva în braţele tale şi să mă acopăr întru-totul cu tine. Să mă dezmorţesc şi să îmi liniştesc cugetul măcar pentru câteva clipe. Dar nu pot. Tu nu eşti bărbatul acela, iar acesta nu-i un moment potrivit. Nici măcar eu nu pot fi femeia aceea. Doar o întâmplare ce pune laolaltă doi oameni, unul pierdut în frig de o eternitate deja, celălalt dogorind a tinereţe brută.

Să nu crezi că nu înţeleg… e totul pur senzorial, o lume a instinctelor şi nevoilor primare. Poate, pe undeva, şi tânjala după ceva mai profund, un sâmbure de substanţă. Dar nimic nu se poate materializa, fie el superficial sau esenţial. E dincolo de firea noastră cea de acum.

Rămân deci astfel: pe jumătate troienită, pe jumătate înfiorată de aerul fiert ce iese prin porii braţului tău care nici măcar nu mă atinge. Urmele regretelor sau ale dorinţelor de mai mult rămân însă undeva departe, abia recunoscute, şi mă bucur de momentul vagonului de tren. Mă afund în el şi-l păstrez lângă mine. Îmi acopăr tristeţea şi trupul învins cu un pic de căldură.

(12 nov 2018)