Alergătorul-în-alb

– Am reuşit, Anita, am reuşit! Au acceptat! În două luni facem vernisajul, totul prin sponsorizări, eu doar trebuie să vin cu lucrările! Înţelegi tu? În două luni pânzele mele vor fi expuse!

La capătul celălalt, Anita îşi găsi greu vocea de pisică somnoroasă, numai cât să îngâne:

– Felicitări, draga mea. Mă bucur, o să-i dai gata pe toţi.

După încheierea conversaţiei, tânăra care aproape că dansa printre trecători mai studie odată fluturaşul lucios, cu un pastel pe fundal şi litere mari, clare:

12 martie, Galeriile „Classic”
DEBUT ARTISTIC
Lia Marinovici
– ulei pe pânză –

În două luni avea să vadă cum pasiunea sa transformată într-o a doua meserie este admirată de iubitorii de pictură şi criticată de specialişti şi abia aştepta ambele abordări. Era gata să fie adulată ca noul talent al secolului sau trecută prin toate lăturile censorilor. Nu mai conta, îşi expunea în sfârşit tablourile.

Se întrebă dacă să le dea vestea colegilor de birou. Până la urmă, după ce le umpluse tabla albă cu tot felul de desene fanteziste, ei au fost cei care îi făcuseră cadou un set de acuarele o treaptă mai profesioniste decât rechizitele şcolarilor. Şi aşa a început să-şi împletească fir cu fir sfoara prin care a reuşit să evadeze dintre cifre, grafice şi tabele. Un contabil cu inimă de artist – cine şi-ar fi închipuit? Iar cu jumătate de oră în urmă, directorul de la „Classic” îi confirmase propria părerea că avea şi ceva talent.

– Nu prea se mai poartă impresionismul zilele astea, cam aşa îi spusese. Dar experienţa îmi spune că expoziţia ta va avea succes, pânzele au impact. Crezi că ai timp să pui totul cap la cap până pe 12 martie?

„Şi mâine!” ar fi răspuns Lia, dar s-a mulţumit cu un zâmbet larg înainte de a o zbughi pe uşă, toată un şuvoi de gânduri. Acum se îndrepta spre casa transformată în atelier, de unde trebuia să aleagă vreo treizeci de pânze şi să le ducă la înrămat, totul până în prânz, pentru ca după-amiaza să şi-o petreacă în locul său preferat, Insula, parcul unde se născuseră cele mai multe dintre peisajele sale. Trebuia să termine ultima creaţie, singura de altfel în care încerca să surprindă un colţ real din parc. Toate celelalte, deşi acolo le schiţase şi apoi le definitivase, preluau numai câte un mic ceva din parc – un mănunchi de flori, perdeaua unei sălcii, o iederă încolăcită, umbra unui stuf – şi-l transformau în punctul de pornire al unui pastel dintr-o cu totul altă lume. În această pânză însă, Lia dorise să surprindă acel cotlon în care îşi petrecea aproape tot timpul neocupat de slujbă sau somn.

Ca de obicei, se înarmă cu şevaletul, scăunelul şi un întreg arsenal de creioane, pensule şi culori şi se instală acolo unde pământul deja prinsese urma picioarelor scaunului şi a tălpilor ei. Nici măcar zăpada căzută peste noapte nu acoperise aceste amprente. Era o sâmbătă rece şi însorită, iar „cunoscuţii” Liei începură să apară. Uite-l pe Geniul, adolescentul cu ochelari şi acnee care mereu explică ceva interlocutorului, cu aerul cuiva care înţelege perfect problema. Ceva mai încolo s-a oprit răsuflând din greu Roţi-turtite, femeia de peste patruzeci de ani, aproape obeză, care de câteva luni tortura o bicicletă. Demoazel trece grăbită cu acelaşi gen de fustă scurtă care-i arată picioarele lungi şi ucigătoare într-o plajă foarte largă de temperaturi. Stallone şi-a scos câinii la turul de seară şi, ca de fiecare dată, cu tot cu muşchii lui cei încordaţi, perechea de mastifi pare să-l plimbe pe el şi nu invers. Deşi îi vedea aproape zilnic şi îşi permitea insolenţa (spusele ei) de a-i porecli în gând, aceşti oameni nu apărea niciodată pe pânze, nici măcar transformaţi de punctele şi petele pensulei, pentru că simţea că dacă ar fi făcut asta le-ar fi invadat intimitatea.

Şi iată-l şi pe cel mai misterios şi mai interesant personaj al parcului, Alergătorul-în-alb; înalt, suplu, brunet, cu barbă scurtă şi mereu aceeaşi combinaţie de pantaloni sport negri şi bluză albă. Acum, pe timp de iarnă, s-ar fi confundat cu peisajul dacă n-ar fi fost atât de atrăgător. Aproape nelipsit din parc seară de seară, era „muşteriul” preferat al Liei, care îi întoarse zâmbetul de salut. Nu era nicio aluzie sau flirt în acel zâmbet frumos şi sincer, doar o politeţe cordială. Într-adevăr, îşi repetă Lia, un bărbat care suceşte multe minţi. Ciudat lucru, era singurul om pe care şi-l închipuia ca model, deşi nu pictase şi nu intenţiona să picteze vreodată portrete.

Acum însă avea de terminat tabloul cu parcul îngheţat, pustiit de oameni şi înecat în pete difuze, linii diluate şi contururi relative. Parcul Liei, prin care Alergătorul-în-alb trecea în fiecare seară, ca o fantomă cu zâmbet fermecător şi priviri scrutătoare.

***

– Emoţii, Lia?

– Nici n-ai idee. Credeam că sunt pregătită de orice, dar dacă văd vreun nas strâmbându-se chiar şi la rame mă sparg în bucăţi. E plină galerie de găurile pe care le-am săpat să am unde mă ascunde…

În toată forfota vernisajului, Lia nici nu mai dorea să vadă tablourile. Se săturase de cât le privise aşezate în diverse poziţii până când le stabilise locurile. Era cât de cât mulţumită, mai ales că treaba nu fusese uşoară cu un tablou terminat pe ultima sută de metri, căruia trebuise să-i lase loc liber, fără să-şi dea seama cum ar fi arătat între celelalte. Pânza cu parcul îi luase neobişnuit de mult, cu retuş după retuş, ca şi cum tot ar fi lipsit ceva. Era, într-adevăr, parcul ei şi orice locuitor al zonei ar fi recunoscut uşor Insula; dar nu reuşea să termine lucrarea, cu tot termenul limită al vernisajului.

Acum zarurile erau aruncate, tablourile expuse, iar Lia decise să-şi petreacă seara urmărind oamenii şi sorbindu-le reacţiile. Veniseră nesperat de mulţi, dovadă că cei de la „Classic” ştiau să-şi facă reclamă. Nu spera încă să vândă ceva; de altfel, lucrările nici nu aveau preţ la vernisaj, iar expoziţia trebuia să rămână deschisă şi completă pentru câteva săptămâni. Dar dorea să audă păreri, să vadă zâmbete, să simtă aprecierea din privirile câtorva critici de artă prezenţi la eveniment. Cu toată această vânzoleală şi emoţii, nu auzi dialogul scurt dintre două doamne.

– Interesantă pânză, cred că-i singura cu un personaj uman în ea.

– Da, şi uite cât este de clar în mijlocul peisajului pointilist. Cât de expresivă îi este faţa, parcă străbătută de o profundă uimire…

– Uimire, ai dreptate. Şi încă ceva… groază. Parcă s-a oprit din alergat şi nu ştie unde a ajuns. Ei da, are talent fata asta.

***

A doua zi, Lia veni dis de dimineaţă să revadă galeria. Era duminică şi lumea boemă sau amatoare de artă nu se trezise, aşa că putea să studieze la rece propria sa operă. Nu avu nevoie de prea multe secunde să încremenească: Insula dispăruse, locul tabloului era gol, cu un cui stingher în partea de sus. Directorul de la „Classic” nu era la birou, aşa că îl sună repede, fără să ţină cont de ora matinală.

– Bună dimineaţa, Lia sunt. Mă scuzaţi că deranjez aşa devreme, dar ce s-a întâmplat cu Insula? A dispărut…

– Da, e vina mea, trebuia să te anunţ. Cuiva i-a plăcut enorm şi a oferit o sumă enormă pentru a cumpăra Insula pe loc, fără să aştepte sfârşitul expoziţiei.

­– Bine, dar nu era încă…

– N-am putut să zic nu şi crede-mă că vei fi de acord cu mine când vei vedea numărul de zerouri. Uite, dacă tot eşti la galerie, vezi cum reaşezi tablourile să nu se vadă urât locul lăsat liber.

Lia nici nu mai auzi ultima parte. Simţea că o ia cu ameţeală, că s-a rupt o parte din ea. Ştia că era legată sufleteşte de toate pânzele, erau copiii ei. Dar, dintre toate, Insula trebuia să se vândă primul? Tabloul de care era cel mai strâns legată? Nu găsi decât o singură consolare. Îşi luă scăunelul şi sculele, se duse glonţ la locul ei din parc, acolo unde zăpada începea să lase loc primilor muguri, şi se puse pe lucru. Nu va mai reuşi ceva ca Insula, dar pictura fusese mereu balsamul ei şi începea să funcţioneze şi acum. Până pe seară, când aleile rămaseră fără ecoul paşilor sacadaţi. Alergătorul-în-alb nu mai apăru. Nici atunci şi în niciuna dintre serile ce urmară timp de treizeci de ani.

***

– Mamă, trebuie să vezi neapărat colecţia de artă a tatălui lui Alex. Este… magnifică. Nu-i aşa, domnule Toader?

– Ei, mă străduiesc şi eu. Dar dacă doriţi, doamnă Farcaş…

Lia nu ţinea cu tot dinadinsul. Contabila între două vârste se simţea cam stingheră în conacul elegant al familiei iubitului fiicei sale. Şi ca lucrurile să devină şi mai jenante, Simina continuă:

– Ştiţi, mama a pictat cândva. A avut chiar şi o expoziţie în centru, acolo unde era pe vremuri „Classic”. N-a vrut să ne spună niciodată de ce a renunţat, avea un talent fenomenal.

– Adevărat? Atunci aveţi ochiul unui expert. Trebuie s-o vedeţi…,

… spuse domnul Toader, în timp ce o conducea pe Lia spre salonul lipit de bibliotecă. Odată intrată pe uşă, Lia abia îşi opri o exclamaţie de uimire şi admiraţie, întrucât camera era un adevărat muzeu, cu picturi şi sculpturi de cel mai fin gust şi valoare de neînchipuit.

– Este… are dreptate Simina, magnifică.

– Mă bucur să vă aud, până acum n-am arătat-o niciunui artist. Ştiţi, noi ne-am îmbogăţit din afacerile cu construcţii, suntem profani în lumea artei, dar am încercat să nu ne facem de râs când am ales câte ceva pentru colecţie. Dar staţi! Trebuie să vă arăt ultima achiziţie, la Londra am făcut-o. M-a făcut să licitez mai mult decât intenţionasem. Dar e a unui pictor român şi, în plus, flerul îmi spune că valorează de două ori pe-atât. Aici este, staţi numai să scot husa: Insula, a unui anume Marinovici. Superbă, nu?

Lia simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Nu numai că în faţa ei se afla Insula, tabloul care o făcuse să se lase de pictură, dar pe aleea înzăpezită se afla Alergătorul-în-alb, prăbuşit, cu chipul livid şi panica întipărită în ochii morţi. Era şi nu era pictura ei. Începea să înţeleagă, chiar dacă i se părea de neînchipuit.

– Mamă, nu era Marinovici numele tău de fată?

– Simina, nu ştiu ce se întâmplă, dar dintr-o dată mă simt rău. Domnule Toader, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar trebuie să plec. Aveţi o colecţie superbă, sper să ne revedem curând şi să vorbim mai mult despre ea.

– Nicio problemă, vă reped eu cu maşina acasă…

– Nu-i nevoie, cred că aerul rece îmi va face bine. La revedere.

Lia ieşi în strada aglomerată, inspiră aerul proaspăt şi se lăsă purtată de mulţime. Nu mai gândea, toate simţurile îi era amorţite. Acasă nu ajunse niciodată. Peste câtva timp, când domnul Toader decise să îşi studieze mai în detaliu cele mai frumoase tablouri, rămase surprins în faţa Insulei.

– Ia te uită, între copaci e şi silueta unui pictor, o femeie aş zice. Cum de n-oi fi observat-o până acum?

(24 dec 2013)

Advertisements

2 Responses to Alergătorul-în-alb

  1. Maria says:

    Diana, am stat in suspans pana la final! E reala povestea, personajul?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s