Fragilitate

Conduceam spre Braşov. Singură în maşină, într-o după-amiază rece de sâmbătă, muzica dată tare şi cafeaua aburindă. Intrasem în linia dreaptă de după Ploieşti, iar acul vitezometrului vibra într-o zonă nepermisă. Cu toată viteza, cu toate imaginile ce alergau nebuneşte în lături, cu toată intensitatea boxelor, lucrurile păreau de un calm sublim. Şoseaua liberă îmi acapara atenţia reflexelor, dar gândurile îmi umblau în alte părţi, pentru ca din când în când cele două să se reîntâlnească în eterna mirare: oare în câte planuri îmi pot împărţi mintea, astfel încât să le pot urmări coerent pe fiecare în parte?

Ochii urmăreau linia drumului şi cele trei cifre ale vitezei, buzele fredonau refrenul, piciorul drept apăsa acceleraţia, mâna stângă ţinea volanul şi dreapta cafeaua, iar gândurile disecau o veche vorbă: viaţa e o glumă proastă, n-o lua chiar în serios. Pe fundal, seninul cel geros începuse să dezvăluie munţii alb-albaştrii, într-o ciudată levitaţie deasupra ţinuturilor mai joase. Cât de frumos se vedea, dincolo de gunoaiele de pe margine, cablurile de curent şi camioanele cenuşii; când te fascinează o imagine, privirea devine o lentilă peste care s-a pus cel mai şmecher filtru fotografic – cel al conştiinţei, numit şi „trece-perfect”. Căci nu pătrunde prin el decât ceea ce se îmbină perfect cu simţul nostru estetic de moment. Are creierul ăsta dubios un mod de a focaliza fix pe ce-l interesează – ceva de speriat.

Iată-mă deci cu munţii mei în faţă, intangibil de departe, descriind parcă o măreţie din altă lume. Ceva inuman, de neatins, greu chiar şi de închipuit. Parcă tot restul din jur era acolo doar pentru a părea mic şi insignifiant, astfel încât să facă acele creste să pară şi mai sus, şi mai semeţe, o intangibilă redută ce te lasă să o priveşti cu smerenie în teama ta de a nu o pângări. Şi, dintr-o dată, s-a făcut linişte. Nu, n-a tăcut muzica, dar a dispărut brusc. Nu mai aveam cu mine decât imaginea piscurilor, cerul limpede, spaţiul enorm ce mă trăgea cu forţa unui vid şi tăcerea ireală. Lumea şi-a deschis complet braţele şi m-a invitat la enormul său piept.

Firul de legătură a rămas şoseaua. Din loc în loc, pe asfaltul său negru, vedeam mici trupuri neînsufleţite transformate în frânturi de abator; resturi de blană, oase şi măruntaie ce mimau amintirea unui câine, unei mâţe, unei vulpi, unui arici. Ca şi cum o firavă făptură a considerat şi e că viaţa e într-adevăr o glumă proastă; a râs amar şi păşit în vid. Treceam pe lângă ele şi le plângeam absent de milă. Mor ei oamenii, darămite caii – nici nu mai ştiu unde am citit, demult de tot, asta. Rămăşiţe inerte, uitate ca şi cum n-ar fi fost niciodată vii, fuioare însângerate cu un fundal sublim în spate. Căci nimic din peisajul adânc şi impunător nu părea să ştie de ultimele zbateri pline de suferinţă şi groază ale unui dobitoc izbit de vreo maşină. De-ar fi ştiut, nu i-ar fi păsat. Aşa cum nici soarelui nu-i va păsa în mod deosebit când Bucegii se vor fi transformat în strat de nisip; măcar de ar afla.

Atunci m-a lovit cumva. În faţă, totul pare etern. În jurul meu pot vedea însă adevărata fragilitate. Viaţa aceasta ce pulsează, se bucură sau plânge, este atât de fragilă. Şi irepetabilă. Vulpe sau om, ţâşnim printre pericole aflate în mişcare şi uneori ne iese. Alteori, nu. Sunt momente când ne dăm seama prin ce punct de cotitură am trecut, dar şi altele – atâtea! – când habar n-avem şi luăm existenţa ca pe un dat. Ca pe ceva ce ni se cuvine. Uităm cât suntem de fragili, la trup şi la suflet. şi iată că m-a mai lovit ceva. Nu vreau să mor dorindu-mi să mor; nu vreau să mor în „condiţiile” mele.

Privim departe, în zare, şi ne uimeşte fascinantul infinit; de ne-am întoarce din când în când atenţia şi în imediata noastră apropiere pentru a contempla delicateţea. Cu cât ne-am întoarce mai înspre noi, cu atât am observa asta mai bine; la modul absolut, chiar în noi înşine. Acolo am descoperi întrepătrunderea fragilităţii cu elasticitatea ce ne oferă supravieţuirea. Ne-am da seama ce făpturi minunat adaptate suntem, în efemeritatea noastră. Poate, doar poate, ne-am îndrăgi mai mult. Şi atunci munţilor ar începe să le pese de aricii spulberaţi pe şosea.

Vremelnici cum suntem, într-o zi vom muri. Dar în toate celelalte, nu. Asta ca măsură a cât de absurdă e de fapt moartea. Cât este ea de împotriva firii. Fie că-i vorba de munţi, oameni sau arici.

Peisajul s-a închis în serpentine, muzica a revenit, viteza a scăzut la două cifre. Mă apropiam de munţi pentru a-i lăsa apoi în urmă. Chiar şi oglinda retrovizoare avea să-i uite.

(20 mar 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.