Nu ştiu nici când s-a „născut” exact. Cel mai probabil, motivul iniţial al apariţie sale a fost nevoia mea de a avea un ţap ispăşitor. Aşa cum copiii cu fraţi mai mici dau vina pe ei pentru diverse tâmpenii, şi eu făceam acelaşi lucru cu Tiscla – diferenţa fiind că, nu ştiu de ce (?!), eu nu eram crezută. Cine a spart cana? Tiscla! Cine a murdărit covorul? Tiscla! Cine a tuns zero păpuşa? Rodica – asta era fata unor prieteni de familie, cu trei ani mai mare decât mine, probabil copilul cu care mă jucam cel mai des şi care avea o răutate sinistră în a mă chinui. Ah, nu credeţi că a fost Rodica pentru că ea zice aşa? Pai atunci, cine alta, Tiscla! Şi aşa mai departe. Ce-i drept, la faza cu păpuşa m-au crezut abia după ce Rodica a repetat isprava acasă la ea, fără mine prin preajmă.
Nu ştiu însă cum se face că Tiscla le comitea, iar eu le încasam. Totuşi, nu i-am purtat niciodată pică, pentru că ea era alături de mine în toate clipele când nu aveam cu cine vorbi. Cu ea împărţeam păpuşile şi jucăriile de la mine din cameră, cu ea jucam macao, Piticot, flipper sau mai târziu scrabble, împreună cu ea ascultam poveştile de pe „plăci” pentru ca apoi să ni le repovestim una alteia, ei îi puneam întrebări existenţiale şi uneori cred că-mi şi răspundea, ei îi ziceam despre băieţii de la grădiniţă de care mă „îndrăgosteam”.
Ce să mai, eram nedespărţite şi aveam o comunicare aproape perfectă. Sinceră să fiu, dacă aş fi părinte şi aş şti că plodul meu are o „relaţie” atât de strânsă cu un prieten imaginar aş suspecta un început de schizofrenie… ce-i drept, n-a fost cazul, ci doar toate semnele unui copil lipsit de companie şi cu tendinţe de însingurare, chiar dacă pe atunci încă eram extrem de sociabilă.
În mod natural, odată cu vârsta Tiscla a dispărut. Nici asta nu mi-e foarte clar când, dar probabil la ceva timp după ce am intrat la şcoală şi, pe lângă orele petrecute acolo (mai multe decât la grădiniţă), aveam destule teme de făcut, deci mai puţină vreme de petrecut în compania prietenilor, fie ei şi imaginari. Cert e că n-am mai dat vina pe Tiscla când am luat 4 la ora de Citire pentru că vorbeam cu colegul de bancă şi nu urmăream un text stupid despre o toantă de copilă care a dat foc la casă când rămăsese nesupravegheată şi făcea „de mâncare” păpuşii. Dacă stau şi mă gândesc, eu nu făcusem niciodată de mâncare pentru Tiscla…
A căzut, deci, în uitare şi a dispărut din viaţa mea, cum de altfel s-a întâmplat şi cu tovarăşii de joacă din copilărie, apoi colegii de şcoală, liceu şi facultate – cât se poate de reali. Din acest punct de vedere, nu-i nicio diferenţă între ei şi Tiscla, doar că aceasta îmi fusese mult mai apropiată. Ca orice relaţie pe care n-o întreţii, şi cea dintre noi două a murit.
Dar, tot ca orice relaţie între doi oameni încă vii şi care n-au tăiat toate punţile prin ceva iremediabil, ea ar putea renaşte. Când mă simt nu singură – ci însingurată, când am senzaţia că problemele mele sunt ridicole şi enervante pentru a le destăinui celor apropiaţi dar trebuie cumva să mă descarc, când un psiholog pare incompetent pe lângă îndărătnicia mea – ei bine, în astfel de momente, n-ar fi o idee bună s-o caut pe Tiscla? Să-i caut numărul de telefon într-o agendă demult rătăcită prin copilărie, s-o „sun” şi s-o invit în oraş la o cafea. Am putea depăna multe, ore sau zile în şir, pentru a ne pune la curent una pe cealaltă cu ce am făcut atâtea decenii. Eu aş avea ce să-i spun, cu bune şi rele, iar legat ea sunt convinsă că va trebui să reiau procesul de cunoaştere. Practic, ar fi un proces de auto-cunoaştere, dar prin ochii ei.
Cel mai probabil nu le-aş spune cunoscuţilor despre existenţa ei şi lucrurile pe care le facem împreună, aşa cum povesteam copiilor de la bloc; cu mici excepţii, s-ar uita pătrat la mine, mi-ar recomanda un terapeut sau un psihiatru de-a dreptul şi nu şi-ar mai lăsa progeniturile (sau potăile, sau mâţele) în preajma mea. Dar asta n-ar face-o mai puţin reală, sau o prietenă mai puţin devotată. Ce zici, Tiscla, ne luăm bilet să vizităm Malta? Tiscla, aş ieşi să iau cina în oraş, te bagi? Îmi vine bine, Tiscla, rochia asta sau e cam scurtă, sau poate cu nişte tocuri mai înalte? Ce tare, ai auzit, Tiscla, că vine iar Metallica la Bucureşti? Îmi pare rău, Tiscla, dar diseară nu ne vedem, am întâlnire cu un fraier – dar nu-ţi face griji, nu va sta prea mult în preajmă. Adoptăm un copil, Tiscla? Nu mă simt bine, Tiscla, cred că voi muri în curând, dar trebuie să te ţii tare – să mă plângi, să porţi doliu, dar să mergi mai departe. Cum adică, să mori şi tu cu mine? Of, Tiscla, of…
(06 mar 2019)
Însemnări 