Munţii Mehedinţi

După vreme de tânjală şi lipsă de activitate fizică, o tură cu cortul ar putea fi cel mai bun antidot împotriva amorţelii. După ce toată săptămâna stăm cu ochii pe site-urile meteorologice ca pe butelie, sperând la un sfârşit de săptămână fără precipitaţii, cam pe joi luăm hotărârea că se poate pleca în Munţii Mehedinţi. În acceleratul de vineri seara ne regăsim eu, Alinuţa, Livia, Vlăduţ, Andrei şi Iulian. Noaptea petrecută în tren este destul de scurtă, iar orele de somn puţine, cam patru la număr pentru cei care nu-s suficient de norocoşi să nu audă tonul ridicat cu care se vorbeşte în vagon. Coborâm în Băile Herculane pe la 5:30 dimineaţa şi luăm autobuzul care ne duce în centrul staţiunii. Aerul este umed şi surprinzător de cald, fără urmă de adiere de vânt, aşa că ne aşezăm pe malul Cernei, la măsuţa unui chioşc non-stop, unde ne cumpărăm cafea şi luăm micul dejun. Însă cum apare prima geană de lumină, ca un făcut, se porneşte şi vântul în rafale puternice, după cum aflăm că s-a întâmplat şi ieri. Ne bucurăm după ce vorbim cu un şofer să ne ducă, ieftin, până la intrarea în traseu, dar apoi aflăm că nu se mai poate abate din drum pentru noi. Va trebui să ne mulţumim cu două taxiuri, scumpe ca naiba, dar nu prea avem ce face, căci sunt vreo douăzeci de kilometri extraurban.

Ca să nu mai lungesc vorba, la ora 7:30 facem primii paşi pe traseul marcat cu cruce roşie de pe Valea Tâmnei (numită de localnici şi „Foeroaga”), prin pădurea de sub Dealul Poienii. Cam după jumătate de oră de urcuş, cu sticlele pline de apa izvorului captat în potecă, ieşim într-o poiană largă, întinsă în jurul unei stâne încă pustii, şi străjuită de pereţii de piatră ai muntelui. Din spatele acareturilor, cărarea devine îngustă şi începe să taie calcarul alb al Mehedinţilor, în timp ce imaginea care ni se desfăşoară la picioare, peste Valea Cernei, este tot mai frumoasă şi mai cuprinzătoare. Norii plumburii, de care ne temem cel mai mult, lasă să treacă din când în când razele matinale care acum mătură timide pădurile desfrunzite de pe versanţii Munţilor Cernei. Ajungem la un cot al cărării de unde aceasta se încadrează în lungul unor chei înguste şi secate; de aici începe şi vântoasa zdravănă care ne va caracteriza excursia, ca şi cum toţi curenţii găsesc aici un culoar propice şi apără îndârjiţi împărăţia crovurilor, calcarelor şi lapiezurilor. Urcăm destul de greu şi nu pentru că panta ar fi abruptă (acest lucru se întâmplă rar), ci din cauza vântului puternic, ce deseori ne face să ne oprim şi să ne ţinem de stânci până trece rafala. Şi asta se întâmplă în condiţiile în care suflă din spate; dacă ar sufla din faţă cred că ne-am întoarce la o baie caldă în apele termale de la Herculane.

Cu chiu cu vai, ieşim din Cheile Tâmnei în Crovul Mare, o adâncitură enormă, circulară, proaspăt înverzită, înconjurată de versanţi bolovănoşi şi des măturată de vijelii necruţătoare, după cum ne povestesc cei câţiva arbori greu încercaţi. Ne găsim firav adăpost la rădăcina celui mai falnic dintre ei, chiar în mijlocul acestui ciudat teren de fotbal. După o gustare frugală, ne punem rucsacurile claie peste grămadă, cât de cât ascunşi (de vânt, căci avem certitudinea că nimeni altcineva nu se mai aventurează azi pe aici), şi pornim într-un detur pe poteca marcată cu punct galben ce ar duce spre Vârful lui Stan (1466 m). Urcăm puţin printre lapiezuri, apoi urmăm cărarea pe pante înierbate, pe lângă arbori dărâmaţi sau trăsniţi şi pe lângă stâna din Poiana Mare. De aici, de la bifurcaţia spre Isverna, mai urcăm doar un mic vârf de pe care putem admira priveliştea, în suflul violent al vântului. Nu zăbovim mai mult decât să ne tragem sufletul şi să ne clătim privirea, ci o luăm în grabă înapoi.

După cum anticipam, rucsacurile sunt la locul lor, aşa că le aruncăm în spinare, mai consultăm o dată harta şi pornim tot pe punct galben, dar în direcţia opusă, practic pe sub traseul de creastă, de unde se aude un vuiet năprasnic – nu, nu ne-am dori s-o luăm pe acolo. După ce urcăm pe marginea sud-vestică a crovului, avem o frumoasă imagine a viitorului nostru traseu, începând cu Poienile Porcului, un crov prelung ca o copaie, aproape plat pe fundul brodat cu mlaştini, dar bine închis de marginile stâncoase ale Vârfului Bruscan (1308 m). De aici coborâm la stâna şi fântâna din Crovul Medved (cea mai adâncă dolină din România), chiar sub Vârful Pietrele Albe. Stăm puţin în cumpănă dacă să continuăm cum e planul sau să coborâm pe o văioagă înapoi în Valea Cernei, din cauza vântului şi a câtorva stropi de ploaie. Până la urmă hotărâm să mai mergem, având încă timp să ne răzgândim, căci abia a trecut de miezul zilei.

Din fericire, vântul acesta are şi un mic avantaj: oricât de negri sunt norii care se abat asupra noastră, dispar repede, cu tot cu încărcătura lor umedă şi rece. Aşa că, în afară de dimineaţa devreme, în cea mai mare parte a timpului am fost mângâiaţi de un soare aproape cald. Urcăm mai bine de o curbă de nivel pe Gâtul Porcului până în Ploştinioarele, altă poiana alungită pe care o traversăm până în capătul împădurit, de unde începem urcuşul spre creastă. Marcajul l-am pierdut de ceva timp, aşa cum de altfel ne şi aşteptam conform diverselor descrieri, aşa că mergem pe unde ne taie capul. Măcar odată ieşiţi în creastă, pe cumpăna dintre Ploştinioarele şi Poiana Ploştina, o putem urma fără prea mari dubii. Copacii tineri şi jepii ne dau puţin de furcă, dar în scurt timp ieşim într-o zonă deschisă şi pietroasă, unde nimic nu ne mai apără de vânt. Şi, ca să fie tacâmul complet, de unde ne şi gândeam că acum este vremea ideală pentru o tură în Mehedinţi, când e frumos afară dar viperele încă n-au ieşit din hibernare, Livia ne anunţă că tocmai i-a tăiat una calea, amorţită totuşi. Aşa ce de-acum trebuie să ne împărţim atenţia între vânt, stâncă, arbuşti şi târâtoare. Ce-i drept, imaginea care începe să ni se desfăşoare privirilor este tot mai frumoasă, între pietrosul Vârf Arjana chiar în faţă şi culmile înzăpezite ale Godeanului în depărtări.

Ajungem, târâş-grăpiş (la propriu!) pe Vârful Pietrele Albe (1335 m) pe la ora 15, după ce ne oprim adesea pentru a ne găsi în pereţii de stâncă sprijin şi pavăză împotriva vântului, iar tracţiunea 4×4 este frecvent folosită. Pe vârf, deasupra Podişului Mehedinţi, vijelia este la ea acasă, iar eu aflu asta cel mai bine când, apropiindu-mă de margine pentru a prinde un unghi mai bun în fotografii, mă ia pe sus cu tot cu rucsac şi mă târăşte vreun metru până reuşesc să mă înfig cum trebuie în mâini şi picioare. Vânătăile descoperite mai târziu vor grăi de la sine. Evident, nu stăm mult aici, cât să mâncăm un baton de ciocolată şi să ne orientăm în teren. Ar fi extraordinar dacă am putea urma banda roşie ce marchează traseul de creastă, pe care o regăsim ca prin minune între cele două cocoaşe ale vârfului. Nu avem prea multe speranţe însă, aşa că stăm cu ochii în patru mai ales după pătratul roşu ce delimitează parcul naţional – e mai recent trasat şi, cu siguranţă, mai des.

Ştim că vom avea ceva luptă cu hăţişul de pădure tânără şi cu lipsa marcajului, aşa că încercăm să urmăm creasta orientată sud-vest, chiar pe muchia Coştiugului Mare. Mergem aşa ceva timp, înjurăm adesea ghimpii, mărăcinii şi crengile puse cruciş, până când ajungem la abruptul care cam pune capăt crestei principale a Mehedinţilor. Începem să coborâm pe Coştiugu Mic, prin jepi şi boscheţi, sperând doar să nu dăm în ceva de netrecut, când, surpriză, găsim o firavă potecă marcată cu bandă roşie, veche şi aproape curăţată. Putem deci să strigăm: este! Nici de acum marcajul nu este des, ba îl pierdem, ba îl găsim, într-o coborâre ce pare să nu se mai termine. Cert îmi este că n-aş vrea să mai parcurg bucata asta, mai ales la urcare când nu văd unde trebuie să ies; şi la cât de rar umblată este poteca aceasta, cred că şi alţii au ajuns la aceeaşi concluzie. La un moment dat, după ce iar orbecăim după cărare, ieşim într-una lată şi clară, pe care o însoţeşte punctul galben, ceva mai proaspăt vopsit. Nu ştim exact pe unde s-a desprins aceasta de creastă, dar pare o versiune mai bună pentru urcat.

De aici mai avem de descăţărat un mic horn, „La scăriţă”, ca un coridor de calcar, mai facem câţiva paşi prin pădure şi în faţa noastră se deschide enormă Poiana Mare a Ţăsnei, locul în care ne propuseserăm să înnoptăm. Este ora 17 şi, chiar dacă mai avem cel puţin două ore de lumină, parcă am vrea să rămânem aici dacă ne permite acest lucru şi vântul – căci una e să mergi şi alta să pui cortul pe vântoasă. Cât timp Vladuţ şi Iulian cercetează stâna din apropiere, ca posibil adăpost nocturn, Alinuţa găseşte cel mai ferit loc de pe malul Pârâului Ţăsnea, unde versantul opreşte cea mai mare parte din forţa vântului, dar copacii nu-s prea mari cât să facă pagube în cazul în care ar cădea, smulşi, pe corturi. Ne apucăm deci să instalăm „vilele”, cu gândul la haine curate şi mâncare pe săturate. Reuşesc să fac o supă la primusul lui Andrei, apoi mă bag în sacul cald, în cortul Alinuţei pe care-l împărţim cu Andrei şi Iulian. Luasem şi cortul meu de o persoană în care vroia să doarmă Iulian, dar încăpem toţi patru fără probleme şi ne putem încălzi de minune aşa.

Noaptea nu este nici ea lipsită de vânt şi câteva „pale diafane” par a pune cortul la pământ, dar asta nu-i nimic faţă de vuiala care se aude dimprejur. Clar, acesta este singurul loc de pus cortul într-o zi ca cea care s-a încheiat. Dimineaţa ne dă Vlăduţ trezirea, pe la 8, când soarele deja bate pe corturi. Totuşi este mai rece decât ieri, iar vântul nu şi-a curmat din pretenţii. Strângem, mâncăm şi pornim la drum. Vlăduţ propune ca, din moment ce am făcut ieri mult mai mult din traseu decât ne aşteptam, azi să nu coborâm prin Cheile Ţăsnei, ci să mergem pe la Balta Cerbului, căci am ajunge prea devreme în Herculane. Eu sunt nehotărâtă, aş vrea şi să stau mai mult timp pe munte, dar şi să parcurg cheile, acestea fiind cele care mă atrăseseră iniţial în tură. Alinuţa hotărăşte că dacă mai e cineva care coboară direct, va merge cu el, întrucât s-a săturat de vântoasa de ieri şi nu vrea încă o repriză. Iulian zice că el coboară, că i se pare plictisitor pe la Balta Cerbului, că se merge mai mult prin pădure şi am ajunge cam la fix la gară, mai ales că nu ştim dacă prindem vreun autostop până în oraş. Mă hotărăsc deci şi eu să cobor prin chei, iar Andrei, amator de fotografii, bate şi el în direcţia asta. Aşa că Vlăduţ şi Livia decid să meargă doar ei doi pe acel traseu, după ce aruncă o privire în lungul cheilor.

Pe la ora 10 pornim pe cruce albastră, pe solul mlăştinos din lungul albiei, trecem pe lângă o a doua stână şi ajungem în cărarea îngustă ca o brână ce străbate peretele drept al Cheilor Ţăsnei, pe sub povârnişul Ineletului. Chiar la începutul cheilor, lângă prima cascadă, stă ascunsă Moara Dracilor, numită aşa pentru că roata ei se învârte invers faţă de cele obişnuite. O altă particularitate a sa este că încă e folosită de ciobanii care petrec vara aici, lucru evident ţinând cont de cât de bine arată. Aici poteca face un cot expus vântului, care profită din plin de poziţia sa strategică. Aşa că Alinuţa îşi schimbă decizia şi continuă drumul alături de Vlăduţ şi Livia. Noi, ceilalţi trei, o luăm în jos pe Ţăsnea, nu foarte grăbiţi, căci sălbăticia şi frumuseţea deosebită ale cheilor ne opresc la fiecare pas pentru le dedica un oftat sau exclamaţie admirativă. Asta ca să nu mai vorbim de fotografii…

În afară de stânca pe alocuri verticală, ce-ţi dă impresia că te strânge ca într-o menghină şi te zdrobeşte, de cascadele limpezi ce dansează în ochiurile formate în rocă de mii de ani, un element fascinant al peisajului ne atrage privirea. Pinul negru de Banat este o adevărată minune a muntelui din acest climat sub-mediteranean, cu rădăcini adânc înfipte în fisurile stâncii, cu tulpina maleabilă la vânt şi coroana etajată şi aplatizată. Profilurile solitare ale acestor arbori pe cerul albastru mi se par ca desprinse din alt tărâm. Cheile se îngustează şi se lărgesc, uneori prind tot orizontul între doi pereţi, alteori deschid priveliştea spre Munţii Cernei. Unul dintre cele mai frumoase peisaje ni se arată după ce poteca începe să urce puţin şi poposeşte lângă o cruce de lemn. De pe acest prag, Valea Cernei ne apare adâncă, verde şi însorită, numai bună de străbătut cu bicicleta. După două ore magice ajungem în sfârşit la şosea, în Poiana Mică a Ţăsnei, de lângă popasul Dumbrava.

Pornim spre Băile Herculane, cu speranţa că i se va face milă cuiva de noi şi ne va lua la autostop. Din fericire, chiar după ce trecem de Podul Ţăsnei, un gospodar al locului ne ia în Dacia sa papuc; ne aruncam rucsacurile în benă şi pornim, iar Iulian îl trage de limbă pe taciturnul şofer până când acesta începe să ne spună de-ale locului, lucruri care mai de care mai interesante. Ne arată locul în care romanii îşi îmbăiau caii, folosind primele conducte din lemn de pin negru, acesta fiind singurul care rezista la coroziunea sulfului; abia mai târziu le-au schimbat cu cele din ceramică. Fără să primească niciun ban, ne lasă lângă centrul staţiunii.

Ne umplem bidoanele de la izvorul de apă plată, ochim vreo două restaurante pentru mai târziu, şi pornim într-o plimbare pe Strada Cernei şi împrejurimi. Staţiunea, o adevărată perlă în perioada interbelică şi, în ciuda hotelurilor de natură comunistă, extrem de frumoasă şi mai târziu, acum nu este decât o ruină tristă. Încă funcţionează ca staţiune balneo-climaterică, lumea încă vine aici la tratament sau măcar la bălăceală în apă fierbinte tot anul, dar clădirile, superbele clădiri, sunt cele mai multe lăsate în paragină; geamurile lipsesc, stucaturile cad, statuile se descompun, Piaţa Hercule geme de durere şi pare-se că nimănui nu-i pasă. Ce păcat…

După aşa o plimbare tristă, trecem pe lângă unul dintre puţinele exemplare de sequoia din ţara noastră, specie protejată; e singurul lucru cu adevărat deosebit pe care mi-l amintesc din tabăra din clasa a 5-a – păduchii nu se pun! Ne oprim la un restaurant-pizzerie şi comandăm d-ale gurii, mai mult decât pe săturate, aş putea spune. Ne regrupăm cu ceilalţi în staţia de autobuz, de unde plecăm spre gară. Acum, ziuă fiind, o pot admira e îndelete şi decid că este una dintre cele mai frumoase gări din România: arhitectura deosebită, peronul umbrit de iederă, vasele mari de flori, chiar şi ceasurile Paul Garnier justifică din plin această părere. Drumul spre Bucureşti, pe o vreme senină, ne ţine treji pentru a admira peisajul, mai ales că însoţim o bună bucată de vreme Dunărea. Târziu, soarele îşi ascunde ultimele raze între norii orizontului, iar trenul, pe ritmul ţăcănit al roţilor, se afundă adânc în noapte.

Fotografii

Advertisements

About mad

https://morbidangeldyana.wordpress.com
This entry was posted in Munte and tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s