Febră

Acea picătură de sudoare ce ți se prelinge pe tâmplă, în care nu știu dacă regăsesc efortul și încordarea frisoanelor sau derapajul febril al bolii, aș vrea să o prind pe vârful degetelor și s-o las sa mi se prelingă peste unghii în sânge. Dar tot ce pot atinge este tensiunea aerului care ne desparte. Îți simt tremurul imperceptibil din momentele de panică în lumea delirului și nu pot nici măcar să-ți șoptesc că va fi bine – pentru că nici eu nu știu asta, iar dubiile îmi sunt însoțite de neștiutele inhibiții. Vorbim deci nimicuri în clipele lucide și nu ne apropiem, de teamă să nu răscolim infecția. De n-ai afla că s-a extins demult, cu fiecare vorbă, cu fiecare privire, cu fiecare zâmbet surprins, cu ironii şi înţelegeri tacite… Îmi curge prin vene, îmi aprinde impulsurile nervoase, îmi încâlcește celulele. Nu arde ca febra care te macină acum, nu-mi dă frisoane vizibile, nu se transformă în transpirație rece. Nu pe afară oricum. Dar delirul e acolo și în mine, îngrijit ferecat, dar clocotitor sub suprafața impasibilă. De-ai ști, de n-ai ști…

O imposibilă treaptă între noi, cea în care tu ai coșmaruri, iar eu nu dorm niciodată. O lume restrânsă la spațiul acela minuscul plin de o încordare aproape materială, densă precum țesătura firelor care ne leagă. Și care nu ne vor lega cu adevărat nicicând. Gânduri și trupuri diferite, aceeași boală. Eu, tu – fiecare cu propria durere; în mine, în tine – aceeași boală. Și nici nu-i mai recunoaștem prezența, într-atât a devenit parte din noi. Îmi repeți obsesiv amintiri ale unor întâmplări care nu s-au petrecut altfel decât în aiurelile fierbințelii, aproape indignat de uitătura mea speriată, iar pe mine mă uimește calmul cu care treci prin durere. În timp ce eu disper în acceptarea faptului că nu se va sfârși niciodată, nici măcar în moarte.

Între medicaţie, stare de trezie, somn şi ace, n-aş mai şti unde mi se frâng visele, ultimele punţi către un posibil de neatins. N-aş mai şti unde mă rupi şi mă înghiţi într-un neant de care nici tu nu eşti conştient. Şi atunci dau la o parte amestecul chimic şi mă las acoperită de febră, ţi-o trag înspre mine şi mă învălui în ea, mă ghemuiesc în poziţia fetusului şi mă rostogolesc prin vâscozitatea unui aer delirant, rece-fierbinte, cu tine ca reper la fel de iluzoriu ca şi realitatea unui comatos. E dureros – la limita torturii, la limita plăcerii; dar mă îngrozeşte gândul că alternativa înseamnă nu numai epuizarea durerii, ci şi consumul total. Acel sfârşit pe care nu-l vreau încă venind, deşi seducţia sa se reflectă în fiecare umbră a anilor ce trec. De n-ar veni, de nu l-ai vedea, de nu l-aş chema…

Şi atunci aș vrea să-ți prind încheietura mâinii și să-ți strig minciuna că nu ești singur; dar ești, eu nu pot trece de acel hău dintre noi, nu am de ce mă prinde în partea cealaltă. Aș vrea să-ți mângâi obrazul, dar știu că alinarea nu stă în degetele mele, la fel de septice ca și ale tale. Aș vrea să te împung întrebător în coșul pieptului, dar răspunsurile nu-și mai au sensul. Câte tranchilizante, câte perfuzii, câte come induse purtăm oare în noi? De câte ori ne-am trecut unul altuia prisosul de temperatură, din viscere spre conștiință și înapoi? Șarade, dorințe amorfe, presupuneri paralizate într-o continuă îndoială. Cuvintele şi lipsa lor. O tâmplă vag pulsândă, un gâtlej ars de sete, o pupilă dilatată agresiv peste iris, un freamăt final al buzelor uscate. Și acel aer dens, și acea dâră de sudoare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s