Recidivă

Scriu furibund, uneori mai mult decât ar fi cazul, dincolo de limita decenţei. Cuvintele ţâşnesc ca dintr-un preaplin, se revarsă fără şir pe paginile albe şi nu au întotdeauna sens. Dacă aş şti cum, mi-aş scrie întreaga viaţă, aşa neinteresantă cum e, doar pentru că-i a mea s-o înfrunt şi s-o deplâng. Doar să nu mă opresc.

Alerg instinctiv. Mă dor maţele de atâţia paşi, grăbiţi unul după altul. Ard tălpile şi muşchii se încordează spasmodic. Când trag de mine, abia mai găsesc putere să respir, iar pleoapele se zbat fără voia mea din cauza frigului şi a umezelii. Dacă m-ar ţine corpul, aş alerga ziua întreagă chiar dacă nu i-ar folosi nimănui doar pentru că e a-l meu să abuzez cum vreau de el. Doar să nu mă opresc.

Mă rog fierbinte. Caut divinitatea acolo unde nu credeam până acum că există şi Îl implor pe Dumnezeu să mă ierte şi să mă îndrume. Să-mi dea minte să discern ce mă construieşte şi ce mă distruge, să-mi ajute să ies din noroiul disperării şi să-mi întărească definitiv credinţa în El şi în mine. Dacă nu m-aş îneca în lacrimi m-aş ruga până în zori, deşi aş repeta aceleaşi şi aceleaşi gânduri, unica stăruinţă egoistă de a nu mă lăsa pradă suferinţei doar pentru că e a mea s-o izbăvesc. Doar să nu mă opresc.

Pentru că atunci când mă opresc… Când mă opresc din scris, din alergare, din rugăciune, atunci mă împresoară umbrele. Oricât le-aş alunga, ele fac cerc în jurul meu, se împing, şuşotesc, înţeapă, se zgâiesc. Şi mă îndeamnă să cad din nou, poate mai adânc. Iar cea mai neagră dintre ele îmi propteşte genunchiul în piept şi mă ţintuieşte jos. Recidivă e numele gândului. Revine iar şi iar când iau o clipă de răgaz. Se întoarce cu zbucium, şi lovituri, şi mâhnire. Ucide speranţa, dă glas deznădejdii. Mă face să mă îndoiesc de paşii ce-i credeam binefăcători şi-mi pune în faţă răscruci de neînţeles, în care singura certitudine este imposibilitatea găsirii unui drum.

Atât de puţin e de-ajuns să mă frângă – o vorbă, un gest, o răsuflare… Toate acele cuvinte înşirate nu aduc alinare şi nu mă eliberează de greutatea lor măsurată în durere. Tot acel efort nu stinge furia cu care îl susţin, chiar dacă mai are puţin şi mă culcă la pământ. Toate acele rugăciuni se cer uitate la prima ispită a îndoielii de sine. Fie şi doborâtă din picioare, cât timp răsuflu simt tot mai intens aceeaşi tragedie. Şi mă jelesc ca pe mort.

De ce revii, tu, umbră? Cum să fac să te curm? Cum să-ţi înving metastazele şi la final să mă regăsesc întru totul?

(20 ian 2018)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.