Când îngerii plâng prin norii galbeni de fum,
Ploi de credinţă şi teamă întrezăresc.
Aripi albe străbat imensul ceresc
Şi mi-acoperă golul din suflet cu scrum.
Când îngerii plâng, tot eternul mă cere
Dar potcoave de plumb peste tălpi mi se prind.
În braţe tot cerul aş putea să-l cuprind,
Dar sunt trasă-n jos, în nămol, fără vrere.
Când îngerii plâng, universul se zbate,
Nemurirea sapă morminte în stâncă.
Ucis este zeul ce fulgere-aruncă
Şi urlu-n pustiu să se facă dreptate.
Când îngerii plâng, huma-i vifor de apă,
Izvoarele seacă, se-neacă în ele.
Tăciunii ard pojghiţa moartă de piele
Şi ura spre suflet şi minte mă sapă.
Când îngerii plâng, potop de lacrimi şi dor
Prin golul săpat mi se scurge-n adâncuri;
Tot iadu-l preschimă-ntr-o salbă de lacuri,
Demonii mi se surpă-n avene şi mor.
Totu-i tăcere – vis de poiană cu crâng,
Aştrii ard vâlvătăi şi doar zorile-i sting.
Dar pe-obrazu-mi livid stele reci se preling
Şi nu pot dormi când ştiu că îngerii plâng.
(revizuire a variantei din vol. Zăpadă şi granit, Editura Macarie, 2001)
Însemnări 