Te-ai întors

Credeam că nu-ţi mai văd decât urmele paşilor, tot mai estompate în nisip. Speram că ai plecat şi a rămas doar o urmă de parfum, gata să se risipească şi ea. Aveam răbdare să se întâmple asta, nu mă grăbeam, iar după ultima noastră „ceartă” nu ţi-am sugerat vreo clipă să rămâi. Mă bucuram că, în sfârşit, te duci. Dar eu m-am înşelat, iar tu te-ai întors cu forţe proaspete. Cu văluri negre, aproape opace, cu lacrimi înecăcioase, cu o slăbiciune de nedescris. Te-ai întors, iar eu nu ştiu cum să mă opun, cum să nu te primesc. Ştiu că-i un abuz, dar nu am forţa să te dau la o parte. Urlu la tine să dispari, dar cuvintele-mi sunt de prisos. Nu reuşesc să te dau afară, să-ţi închid şi uşi, şi ferestre. Doar îmi dau seama că nimic nu s-a schimbat, cu toate că timpul – aşa-zis vindecător – a trecut, s-a scurs, m-a îmbătrânit.

Dacă eu simt respingeri peste respingeri într-o defecţiune tehnică, într-un refuz întemeiat de ieşit la masă, în continuare firească şi previzibilă a unei boli, într-un rămas bun al cuiva care se mută şi în planuri care în mod logic nu mă includ – deci dacă toate acestea nu doar că te aduc înapoi, ci te fac să te năpusteşti cu putere asupra mea, atunci am trăit degeaba acest ultim an? N-am reuşit să vindec chiar nimic? Ce mi-a mai rămas de făcut, încotro s-o apuc să-ţi pierd urmărirea? Sau cum să lupt cu tine odată pentru totdeauna? Sau cum să reuşesc ca, senină, să te ignor? Ajung din nou la acea senzaţională treime: fugă, luptă, îngheţ. Le-am încercat, au eşuat, deci poate că-s greşite. Şi revin, ce mi-a mai rămas? Unii spun să te conştientizez, să te accept şi să te înţeleg. Nu ştiu cum, nu ştiu dacă pot. Nu ştiu nici dacă asta e sănătos.

E greu să parezi forţa unui taifun care te aruncă pe jos în hohote de plâns până îţi dă sângele pe nas. E aproape imposibil să găseşti răspunsuri în clipele de zbucium, chiar dacă acea parte raţională a ta rămâne permanent trează. Dar emoţii şi judecată împreună nu ştiu cum să mă scoată din asta. Nu doar că nu au răspunsuri, dar nici măcar nu cunosc întrebările corecte. Şi atunci plâng, şi mă zbat, şi mă sufoc, şi strig că vreau să… vreau să… şi mă opresc, înfuriată de ceea ce cred atunci că vreau. Şi-mi spun că viaţa asta nu-i a mea decât cu împrumut, o pot numai folosi, dar niciodată da sau arunca. Şi mă rog – Doamne, ia de la mine gândurile acestea, nu-s ale mele, nu-mi sunt de folosinţă şi nu ştiu ce să fac cu ele; ia-le şi risipeşte-le în vânt, dă-mi altele care să mă înalţe.

Mă gândesc din nou la împătimitul de băutură care n-ar trebui să mai soarbă un pahar de vin până nu-i sigur că nu simte nevoia să golească întreaga damigeană. Şi-mi dau seama că sufletul meu nu are încă dreptul să viseze responsabil. Dacă-l va mai avea vreodată, asta e altă discuţie. Şi-atunci, dacă hotărăsc un curs de acţiune, iar hotărârea doare ca o ruptură – ce să înţeleg din asta? E corectă, precum extragerea unei măsele bolnave? E greşită, precum amputarea unui membru sănătos? Intuiţia şi bunul simţ m-au trădat de atâtea ori în ultimul timp, semnele se pare că nu ştiu să le interpretez, deci cum să le împac?

Mi s-a repetat de curând că depinde numai de mine. Dar care mine, care eu? Când nu-mi mai regăsesc acea parte afectivă a mea nici în cele mai ascunse cotloane ale firii. Când dau doar de jumătatea mea logică, atât de neputincioasă pe acest palier. Aş vrea să depindă numai de mine, într-o binefăcătoare izolare. Într-un fel, e ceea ce mă rog în fiecare seară: dă-mi, Doamne, puterea de a mă bucura de tot ce mi se întâmplă fără ca această bucurie să se lege de altcineva; ajută-mă să-mi fiu eu însămi suficientă şi să nu am nevoie de alte ancore decât în mine şi în Tine. Şi aminteşte-mi că, de câte ori cineva se îndepărtează de mine sau îşi arată firea hâdă pe care n-o bănuiam, nu se întâmplă decât să-mi fie împlinită acea parte din rugă ce spune „şi mă izbăveşte de cel rău”. Şi fă-mă să văd că, cel mai probabil, răceala şi respingerea sunt parte a altei dorinţe a mea, aceea de a nu mai face pe nimeni să sufere vreodată.

Le ştiu pe toate, le conştientizez pe toate, mi le repet la nesfârşit. Dar iată că atunci când planetele se aliniază, tu te întorci, neagră şi furioasă. Iar eu… eu habar n-am cum să te alung, cum să te înfrâng, cum să te ignor; nici cum să te primesc nu ştiu. Te rog, nu mai veni. Nu sunt bine, aşa că te rog nu te întoarce.

Advertisements

One Response to Te-ai întors

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.