Când stai jumătate de oră în faţa unei foi albe şi nu ştii ce să scrii, deşi toată ziua frânturi de gânduri ţi-au invadat mintea – ei bine, ştii că atunci ai o problemă. Am stat şi m-am uitat la ea, apoi mi-am întors faţa către vidul din mintea mea şi mi-am zis: ceva nu-i în regulă; nu-i momentul să rămâi fără cuvinte când încă poţi spune atâtea. Idei? Da, o grămadă, dar nici una nu se continuă… parcă nu are sens să le continui. Să mă întreb în scris ce-i în mintea unui sinucigaş care eşuează? Să filozofez pe marginea temei că atunci când prietenii devin duşmani cu certitudine a fost ceva iubire implicată? Să vorbesc despre toate limitele pe care ni le impunem în privinţa a orice – mâncare, cheltuieli, lungimea părului, înălţimea tocurilor, răbdare, timp alocat unui proiect, capacităţi de a simţi şi atâtea altele? Să descriu nenorocosul bondar întins pe carosabil? Să mă revolt la gândul că totul moare atunci când nu e pasiune, foc şi dăruire? Să aberez despre lipsa unei divinităţi, alta decât născocită de minţile oamenilor care simt nevoia de a da vina pe cineva pentru propria neputinţă? Să urlu împotriva violenţei, intoleranţei, bestialităţii, ignoranţei, prostiei? Să vorbesc despre temeri şi soluţii? Să bat câmpii despre o constantă nevoie a omului de a nu fi monogam, despre aproape idioţenia unor prieteni de a nu-şi da seama ce-i chiar în ochii lor şi de neputinţa cu care mă confrunt când vreau să le urlu în faţă: bă, eşti fraier? Să mă plâng despre tâmpeniile pe care alţi prieteni sunt dispuşi să le facă şi mai au şi pretenţia ca eu să fiu acolo şi să mă fac că mă bucur pentru ei?
Îmi pare rău, dar nu găsesc o continuare valabilă pentru nici una din astea, nu acum. Pe fiecare în parte aş putea-o dezvolta oricând, poate aş vorbi la nesfârşit, aş putea juca rolul unui avocat dublu şi aşa mai departe; dar nu acum. Acum… nu am cuvinte. Urlă furia în mine şi-mi pune căluş raţiunii. Ca un vid, ca o gaură neagră, ca o aripă a morţii. Şi sunt frustrată, şi mă simt obosită, nu vreau să cedez, caut, strig nearticulat şi mă-năbuşă groaza… groaza de a rămâne goală, descoperită, fără dialog, chiar şi fără monolog.
Sălbatică vreme, rătăcitoare umbră şi nedemne cuvinte. Străină pustietate din suflet şi viscol teribil din minte. Aş vrea, foaie albă, să-ţi spun atâtea, dar nu reuşesc, au dispărut toate vorbele precum cocorii toamna. Ideile s-au aruncat de pe stânci şi au uitat să-şi deschidă aripile… s-au frânt. Furie oarbă, neputincioasă. Nevoie crudă de a striga. Muget nerostit, ură încrâncenată, aberaţii logice. Nimic. Nici o vorbă. Taci! Împietrită simţire, goală fire şi searbăd gust de eternitate.
Şi-mi dau seama de ce nu pot rosti nimic – cui? Tu, foaie albă, nu ştii să asculţi, nu ştii să contracarezi, să mă contrazici, să mă aprobi din când în când ca să mă întărâţi şi să mă ademeneşti în altă controversă. Pentru că tu, foaie albă, nu ştii să interacţionezi, să cânţi, să reciţi, să te cerţi, să te impui, să te resemnezi, să-mi reproşezi, să mi te plângi, să mi te bucuri, să mă faci să mă contrazic, să mă faci să mă îndoiesc de principiile mele. Iar eu vreau toate astea, vreau, vreau să… în fine, nu contează, nu mai vreau nimic. Pentru că tu, foaie albă, nu ştii să dialoghezi. Şi de aceea… eu nu mai am cuvinte.
(06 iunie 2008)
Însemnări 