Naştere

Din braţe am simţit că-mi cresc
Aripi moi, de pene
Şi-am vrut în van să liniştesc
Valul ce-mi ardea-n vene.
Dar aripile tot creşteau
Şi mă trăgeau spre-eter,
Apoi în ele mă-nveleau
Şi am crezut că pier.

Dar totuşi nu, nu a plecat
Viaţa mea spre zare,
Doar sufletul ar fi zburat,
Crescându-mi tot mai mare.
Cum aripile mă strângeau
Şi mă roteau spre stele,
Simţiri ce-n mine mai erau
Se duseră şi ele…

…Trecuse poate-o clipă grea
Sau poate mii de clipe
Când mă trezii din acea rea
Strânsoare de aripe.
Deschis-am ochii şi, privind,
N-am strâns decât pustiu,
Goluri ce peste tot se-ntind,
Nimic din ce-ar fi viu.

Aş fi păşit prin vidul sur,
Dar mi se-oprea păşirea;
Nimic din al luminii-azur
Nu-mi mângâia privirea.
Cenuşă fără de-nceput,
Deşert fără sfârşituri
Sunt tot ce-n zare am văzut:
Nici corpuri şi nici chipuri.

Şi dintr-o dată-am tremurat
De-o groază nefirească;
Ah, universu-mi colapsat
Urma să se renască.
Tot vidu-n el se aduna
Trecând rapid prin mine,
Şi se-nchega, şi se rotea,
Şi spaimă-mi curgea-n vine.

Şi totuşi eu stăteam în loc,
Privind imensă-urgie
Ce se-nvelise-n rugi de foc,
În plasmă vineţie.
În jur de mine se-ntindea
Numai culoare mată,
De-un plumburiu ce, de-ar cădea,
Surpa-r-ar lumea toată.

Dar, dintr-o dată, dinspre zări
Uriaş puhoiul sferic
Zvârli săgeţi spre nicăieri,
Lumini spre întuneric.
Şi-n urma lor se născu vrerea,
Gândul viu şi timpul,
Păcatul strâmb, durerea,
Iar lumea-şi reluă chipul.

Şi iarăşi aripi îmi apar,
Făcându-mă mumie;
Simţindu-le mirosu-amar
Ştiui totuşi că-s vie.
Simţii atunci cum mă trăgeau
În jos, spre văi-negrite.
Şi, coborând, mă tot strângeau,
Ca valuri oţelite…

…Dar ce durere-n braţe port,
Şi-am mintea răvăşită!
De mi-aş trezi iar trupul, mort,
Şi inima oprită.
Privesc spre cerul înstelat,
Simt iarba ce m-umbrise;
Gândul gol mi-l las uitat
Şi-adorm fără de vise.

(revizuire a variantei din vol. Zăpadă şi granit, Editura Macarie, 2001)