Introspecţie în cel mai drag loc din Bucureşti

Câteodată, paşii mei au o voinţă proprie; de obicei asta se întâmplă când nu-mi găsesc locul în propria piele şi atunci, credincioşi, mă duc în locul care de atâtea ori m-a făcut să fiu iarăşi eu. Este vorba de spaţiul bucureştean cel mai drag mie – atât de aglomerat, dar atât de singur, în mijlocul capitalei, dar parcă din altă lume – Strada Hanul cu Tei, cunoscută de mulţi drept colţ al artiştilor. Eu nu sunt artist, n-am fost niciodată, dar ştiu că de câte ori merg acolo trebuie să am sufletul gol pentru a fi umplut la maxim de tuşele cotlonului, pentru a fi zugrăvit în pastelul unei lumi stranii. În seara asta, cu sufletul deci gol, păşesc din nou pe mica alee pietruită şi îmi cer scuze locului că i-am refuzat vizita de atâta timp, deşi ştiam că am nevoie de ea; apoi mă aşez pe bârnele înnegrite şi mă cufund în mine. Nu stau singură aici, sunt şi alţii… cred… nici nu ştiu, nu observ, pentru că din momentul în care intru pe alee îmi e greu să mă concentrez înspre exterior. Ştiu că este destul de târziu şi obloanele prăvăliilor sunt trase, iar din dalele de piatră se ridică acea căldură înăbuşitoare care mie-mi place teribil. Mai ştiu că nu cobor în han, zidurile sale fiind pline de amintiri frumoase care azi stau bine în albumul lor. Rămân acolo, pe o bârnă şi-mi las gândurile să zboare.

Mă bucur că mereu am mers aici singură, doar eu şi asfaltul, astfel pot reveni de câte ori simt nevoia. Nu vreau să pierd acest loc drag, aşa cum s-a întâmplat cu Lacul Morii – cum aş mai putea să mă plimb acum pe malul său, în rochia albă de vară şi cu vântul îmblânzind apusul? Atât de aproape de mine, dar atât de inaccesibil, am vrut de curând să-l revăd şi mi-am dat seama încă o dată de neputinţa mea. Aceeaşi rochie de in topit, dar alt vânt, alt apus şi eu tot alta. N-am putut. Nu pot. O spun fără regret, doar cu o senină resemnare şi întorc pagina. Spre ungherul artiştilor, pe care-l voi păstra aşa cum e, solitar, neîmpărtăşit, pentru a putea reveni.

Aproape mereu mă întreb de ce vin aici, dar am renunţat să caut răspuns; o iau ca pe un fapt, ca pe o constantă. De obicei sunt tristă, sau melancolică, sau pesimistă, sau îndurerată, sau măcar nostalgică. Nu azi. Azi nu simt nimic decât un imbold de a mă afla aici; atât – azi nu simt nimic şi asta este mai trist decât orice altceva. Mi s-a spus nu demult că-s pesimistă. Eu? Deloc, sunt doar un realist care nu mai poate visa. Sunt un romantic ce trage în piept adânc parfumul florilor de tei de pe malul Dâmboviţei şi care se abandonează apusurilor din amintire de pe Lacul Morii, dar care seara se bagă în pat cu gândul că dacă nu va dormi îndeajuns a doua zi va fi obosit. Cam aşa, da, un romantic ce vrea şi un realist ce nu speră. În fond şi la urma urmei de ce ar face-o? Există multe moduri de a zbura şi fără să speri. Şi daca nu zbori, ceea ce oricum este nenatural pentru un om, poţi înota; iar când ai muşchii formaţi, ştii că nu e vârtej al Dunării, longitudinal sau vertical, care să te tragă.

Am cunoscut acum ceva timp un om care-mi seamănă enorm; a fost atât de evident din prima clipă că mă uit în el ca într-o oglindă. Unii ar spune că am avut noroc pentru că nu multor oameni li se întâmplă asta – greşit! A fost unul din cele mai reci duşuri din viaţa mea – l-am urât pentru reflexia oferită şi m-am urât pentru ceea ce sunt. Şi acum evit să vorbesc prea mult cu tânărul acela ca să nu-mi reamintesc iar şi iar de modul meu de a fi. Iar faptul că reculul a fost identic nu mă încălzeşte cu nimic. Aceleaşi greutăţi în talere, aceeaşi dulce superficialitate, acelaşi calm, aceeaşi luciditate, aceeaşi mediocritate, acelaşi eu prins între gratii, acelaşi avânt, aceleaşi limite, acelaşi entuziasm care se frânge repede, aceeaşi sinceritate, acelaşi zâmbet în privire, aceeaşi veşnică nehotărâre, aceeaşi cruzime şi acelaşi mod de „poţi să te bazezi pe mine orice-ar fi atâta timp cât păstrezi distanţa”; aceleaşi contraste – aceeaşi disponibilitate afectivă, dar şi aceeaşi repulsie la intimitate. Am recunoscut toate acestea şi m-au făcut să vreau să le lepăd, dar fără să mă schimb – se poate? Şi sens poartă oare, te întreb pe tine, oglindă nemiloasă.

Suntem toţi copii ai nimănui, târându-ne cu paşii grei printre semenii noştri, ridicăm braţele spre bolta rece şi ne afundăm mai mult, mai voit, în mizeria autocompătimirii noastre. Copii ai cerului şi ai mocirlei, suflete searbede care nu-şi pot nici măcar plânge durerea. Înstrăinată de tot ce ar însemna speranţă, mă alătur ţie, hoardă de suflete fără suflet ce respiră din inerţie. Purtând stigmatul conştiinţei de sine, sunt asemeni vouă în atâtea privinţe: golită de foc, amorţită-n simţiri şi repetând aceleaşi greşeli, pentru că – nu-i aşa – împrejurările nu-s niciodată aceleaşi. Dar eu, eu măcar am acest loc al meu care mă-nvăluie şi îmi lasă uneori o portiţă – mă eliberez astfel, fără furie, fără pasiune, ştiind că nu am capacitatea de a-i simţi complet frumuseţea, dar sorbind cât pot din ea până se umple sufletul gol cu care vin la el.

Sunt un copil ciudat care se aude implorând: „Reînvaţă-mă să visez…” Către cine? Către cine o auzi sau către nimeni. Dar poţi oare visa când nu mai ai amintiri? Pentru că încep să uit, şi uitarea începe cu clipele fericite; clipele de coşmar încă mă mai trezesc noaptea, dar, odată trează, le alung uşor. Nici măcar nu mai e nevoie să strâng perna în braţe. Dar uit acele frumoase momente în care eram vie; le uit, deşi unele din ele nu-s atât de îndepărtate. Încă mai poartă acel refren (’Cause you’re feeding the fire within me / ’Cause you’re making me feel so alive / ’Cause it’s only the end of the suffering / And I’m drowning in this rush / Cause you’re feeding the fire within me / ’Cause you’re making it real for a while / ’Cause it’s truly the end of the suffering / And I’m drowning in this rush), dar se estompează ca fotografiile mâncate de vreme în vreo ramă din podul de la ţară. Uit… chipuri, voci, poveşti. Uit locuri şi-mi uit copilăria. Memorie selectivă şi amnezie oportună, se mai spune. Dar îmi uit fotografiile, şi cărţile, şi scrisorile, şi visele… îmi uit tot trecutul. Mai rău, îmi uit viitorul. Un copil al prezentului, derutat şi supus, obosit să se răzvrătească şi pasibil de uitare.

Presimt că voi primi iar vreo remarcă de genul că să-mi bag minţile-n cap şi să las naibii nefericirea asta cronică. Pai aici e şi problema – am minţile prea în cap, iar cronică nu e nefericirea (aia a fost acută şi s-a tratat), ci o permanentă blazare. Ar fi şi o stare de constantă nemulţumire, dar măcar aceea e constructivă. Cred. Mă simt bine cine sunt şi cum sunt, dar nu mă simt bine – e aşa, o nebuloasă, mai ales de când mă văd în oglindă. Iar când vreau să schimb starea de fapt a lucrurilor, mă trezesc întrebându-mă dacă e înţelept. Poate că am nevoie ca cineva să-mi impună asta şi chiar şi atunci nu ştiu dacă din pură încăpăţânare nu m-aş împotrivi. Până una alta, mi-e teamă că mă afund prea tare în mine şi, în loc să mă înec, o să mă lovesc repede de o suprafaţă tare, un plafon de mică adâncime.

Azi, o dată în plus, mi s-a înfăţişat tabloul morţii. Nu ca pe o fatalitate sau tragedie, ci ca pe o realitate, fără nimic personal în ea. Aşa, pur şi simplu, ca fapt divers. Contextul e irelevant, ca şi efectul de moment. Doar că mi-a realimentat o veche teorie: nu există tentative de sinucidere, ci doar lipsă de hotărâre. Dacă aş vrea să mă sinucid (fizic) cred că m-aş exaspera într-atât hotărând cum ar fi cel mai bine încât aş renunţa; probabil că m-aş plictisi de moarte (ironic, nu?) vizionându-mi încurcatul proces de decizie. Nu pot omite însă nici o clipă acel drum de sinucidere sufletească pe care am pornit cu ani în urmă; probabil, cândva, voi reuşi. Am rare momente când urlu după ajutor, dar, în şi mai rarele dăţi când apare o mână întinsă, mă prind şi apoi îi dau drumul. Şi de fiecare dată mă mint că acea mână nu a fost suficient de fermă. Şi acum probabil că îndreptăţesc acele comentarii despre pesimism şi cronicizarea unor avene sufleteşti. Totuşi nimic nu e acolo unde nu-i nimic.

Aş sta aici toată noaptea şi aş fredona o melodie numai de mine ştiută. Aş adormi în aerul deja fierbinte al nopţii şi poate că aş visa acelaşi episod tulburător de azi-noapte; şi poate că, la fel ca azi-noapte, m-aş trezi încordată, înăbuşind un strigăt, mi-aş pipăi gâtul şi m-aş calma rapid – n-a fost nimic, totul e în ordine, nu-i decât subconştientul. Sau poate că n-aş adormi, ci aş încremeni timpul într-o singură secundă imensă pe care s-o ţin în palmă şi căreia să-i şoptesc: „Eşti a mea, pentru totdeauna”. Mă întreb dacă şi ei frânturi din mintea unui realist om nebun i se vor părea aberaţii. E totul bine acum, hai să nu aprofundăm.

Mi-ar plăcea ca în seri ca aceasta să am micul meu caiac şi să mă plimb pe râul ce traversează capitala. Să trec oarbă pe lângă mizeria de pe el, de preferinţă noaptea, sub lumina galben-portocalie a pseudo-felinarelor. Of, cât de dor îmi e de tine, oraş dunărean, oraş de vărsare a Regenului. Îmi lipseşte apa ta, şi verdeaţa ta, şi trandafirii tăi; îmi lipsesc nopţile tale umede şi lucioase, ploile tale interminabile, aerul tău curat. Îmi lipseşti cu totul, dar mai ales… îmi lipseşti. Es tut mir leid. Nici nu ştii cât de mult; n-ai fost motivul din care am plecat, dar nici cel pentru care ar fi trebuit să rămân. Încă îţi caut străduţele prin centrul vechi al Bucureştilor şi atunci revin… pe Strada Hanul cu Tei.

Zâmbeşte-mi o clipă, fiinţă de jar,
Plouă-mi în minte, rece şi rar.
Spune-mi că cerul din mine s-a frânt
Şi lumea întreagă mi-e prinsă-n pământ.
Spune-mi că visul din mine s-a dus
Şi că ultima vrere demult a apus,
Dar lasă-mi un ultim ţărm plutitor –
Acolo să-not, acolo să mor;
Acolo să plâng, să blestem, să râd,
Acolo să-mi reflect chipul hâd.
Mai lasă-mi osânda în tihnă s-o-mbrac
Ca strai a tot ce-am iubit şi-am uitat.

(23 iun 2008)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s