Visele frumoase

Nu ştiu dacă voi putea încadra vreodată toate visele pe care le am (şi de care-mi amintesc la trezire) în categorii, dar există unele cu tipologii aparte. Sunt coşmarurile, cu arătări şi moment de panică sau chiar paralizie, cu acea stare de permanentă tensiune în care trebuie să fug, să scap, să mă ascund. Sunt visele tulburătoare şi neplăcute, nu chiar coşmaruri, dar care-mi dau un sentiment negativ şi apăsător; de cele mai multe ori sunt manifestarea deformată a unor simţăminte reprimate, păreri de rău sau (auto)învinovăţiri. Sunt vise frumose, născute probabil din sentimente pozitive, anticipări, dorinţe care chiar pot fi împlinite. Sunt şi acelea pe care eu le numesc vise-film, care urmăresc firul unei acţiuni ca într-un film sau roman, uneori SF şi adesea schimbătoare ca şi cum aş trece la alt capitol, complet nou, dar cumva legat de cel din urmă; nu mă mir când din astfel de vise mă trezesc plângând sau râzând în hohote, mai ales dacă am fost şi eu protagonist, concomitent cu a vedea totul de sus.

Şi mai sunt acele vise frumoase din care nu m-aş mai trezi, iar când în cele din urmă o fac mă umplu brusc de tristeţe. Poate suna paradoxal, dar nu e pentru că sunt acele vise ce înfăţişează – distorsionat, evident – ceea ce ar fi putut fi. Ele au în centru cam trei subiecte mari şi late, în ordinea frecvenţei: apartamentul în care am crescut, relaţia dintre şi cu părinţii mei, vreo relaţie încheiată şi regretele ei. M-am apucat să scriu acum despre asta pentru că nu demult am trăit un astfel de vis şi, la trezire, m-a înecat cumva de amar.

Eram în apartamentul copilăriei mele – o casă mare pentru standarde comuniste, patru camere la etajul al cincilea al unui bloc din centrul urbei natale. Camerele, cele două bai şi spaţiile de depozitare erau înşirate de-a lungul holului ca un „C” pătrăţos, iar lor li se adăugau două balcoane – unul mic, la bucătărie, folosit pe post de cămară şi „sculărie”, respectiv unul enorm ce dădea la bulevard. Acesta din urmă, numit un pic impropriu logie, a fost o dată gazda unei mese cu douăsprezece persoane, deci chiar era încăpător. Sufrageria şi camera mea, cea mai mare a casei, dădeau ambele cu câte o uşă la logie, închizând cercul apartamentului. În vis, aveam vârsta de acum, dar stăteam în camera mea şi mă întrebam de unde am strâns atâtea echipamente de calculator, monitoare şi televizoare; făceam socoata ce să reciclez şi ce pot da mai departe. Părinţii mei îşi făceau de treabă prin casă, mama gătea ceva care mirosea frumos, iar tata repara plasa de ţânţari. Cumva, am ajuns pe balcon şi, dintr-odată, mă ţinea în braţe un bărbat din trecutul meu pe care l-aş fi putut iubi fără reţineri dar n-a fost să fie. Şi întreaga scenă s-a permutat de la oala de pe foc, patent şi sărutări la salvarea unui biet liliac, mare şi negru, care a reuşit să rămână captiv într-una din nişele balconului. Şi absolut totul s-a petrecut firesc.

Apoi m-am trezit, mi-am dat seama că fiecare element armonios al visului meu – apartamentul cu logia sa, părinţii mei înţelegându-se între ei şi cu mine, bărbatul drag – s-au destrămat punct cu punct şi nu din cauza timpului ce trece. Toate acestea ar fi putut fi şi azi, nu neapărat ca în idealul oniric, dar nu sunt. Apar doar în astfel de vise – visele frumoase care mă întristează.

(20 iul 2019)

1 Response to Visele frumoase

  1. Pingback: NOTA BENE | Însemnări

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.