Rochie neagră, scurtă, din piele; ciorapi asortaţi, ciocate cu bot metalic, un şal cu un strop de culoare. Zâmbesc din buze, ignor ochii. Prefă-te, prefă-mă. Chiar şi fără machiajul care s-ar duce la primul bocet, oglinda spune: eşti trăsnet. Cum de nu mor bărbaţii călcaţi de maşini în timp ce traversează strada să te vadă mai bine?
Şi totuşi… în interior e gol. Mă simt urâţită de durere, ridată de angoase, o cârpă putredă. O mască dincolo de care nu sclipeşte nimic. Încercări vane, în cerc ameţitor de liniar. Voi face la fel şi mâine, şi poimâine. Încerc. Încă un cerc. Măcar de-aş dormi în acel punct infinit în care linia şi spaţiul se înghit. Ce înseamnă să dormi?
Ca un epilog stricat, îmi revin în urechi ultimele vorbe, rămase în urma enigmaticei Otilii:
Aici nu stă nimeni.
Capul sus…din dragoste n-au murit decat prostii.
Nostim. Iar restul, din lipsa ei.