Sunt coşmarurile fără de care mi-ar fi atât de bine, acele răscoliri continue ale aceloraşi răni, dar în feluri mereu noi. Privesc, aud, simt, strig, mă zbat şi mă trezesc, dar imaginile nu dispar odată cu desfacerea genelor.
Este izul discret al hainelor ce revine când şi când, de printr-un ungher uitat, dar pătrunzător de parcă atingerea ar fi fost ieri.
Sunt muzica şi poezia descoperite acolo unde nici nu bănuiam, iar ele îşi poartă ecourile prelungi deşi aşa le-aş vrea uitate.
Sunt mixturi de cifre fără noimă – zile despărţite de un enorm hău în calendar, distanţe, ani, însemnări pe arbori sau cruci.
Sunt coincidenţele în care nu cred, dar pe care nu pot să nu le văd, căci mă lovesc în fiecare dialog întâmplător, în fiecare peisaj proaspăt întâlnit, în fiecare efort îndurerat al muşchilor, în fiecare aparentă schimbare. Şi nu scap, oricât încerc. În van privesc în lături sau înşir notele altor cântece. Degeaba dau o plajă pe un munte sau un vers pe o strofă albă.
Ceva împlântat ca un cui mă pironeşte într-o continuă nelinişte. Nici nu-i mai pot spune suferinţă, ci o zbatere fără noimă în care nu ştiu ce vreau sau ce mă poate salva. Ceva difuz, dar permanent prezent. Iluzie e numele său. Deziluzie. Iluzie.
(30 apr 2018)
Însemnări 