Moarte cu repetiţie

Muream. Nu în sensul că eram pe moarte, ci că tot muream. Nu ştiu ce se întâmpla între timp, cum şi cât îmi trăiam viaţa. Ce-i drept, nu-mi aminteam de faptul că mai trăisem o viaţă, şi încă una, şi încă una până în momentul când începeam să mor. Atunci, dintr-o dată, îmi reveneau în memorie toate acele dăţi când mai trecusem prin acelaşi şir de evenimente: pragul morţii, moartea în sine, priveghiul, condusul la cimitir şi îngropăciunea. Şi, în timp ce eram purtată în coşciug pe alei, printre morminte, stam şi meditam la asta: fir-ar să fie, iarăşi mor ca şi în alte ocazii, dar toate acestea fi-vor uitate în viitoarea mea viaţă până îl cea din urmă clipă, când oricum nu va mai conta.

Nici măcar nu era vreo reîncarnare, ci mă simţeam acelaşi eu care fusesem înainte de a muri în secvenţele anterioare. Nu spun că duceam aceeaşi viaţă – de fapt, nici nu ştiu ce fel de viaţă duceam. Ci că eram acelaşi sine, acelaşi cuget, acelaşi suflet, chiar şi acelaşi trup ca mai-nainte. Interesantă mi se pare acum acea atitudine dinainte şi din timpul morţii; nu era una de panica, nici de durere sau profundă tristeţe, ci aproape o frustrare că iar mor şi o fac degeaba, căci memoria nu o va aduce la suprafaţă decât tardiv.

Cu astfel de gânduri filozofice mă purtam eu pe ultimul drum. Şi, cumva, mi-am dat seama că nu mă conducea nimeni, căci eu singură căram sicriul ca şi cum picioarele mele ieşeau prin podeaua cutiei de lemn şi o puneau în mişcare. Cam ca personajele din desenele animate Back to Bedrock, preistoricii care îşi porneau automobilele prin turaţie maximă la tălpi.

Iată însă că la ultima mea moarte a trebuit să trec cu tot cu sicriu peste drum de cimitir, acolo unde se deschidea poarta mănăstirii de care ţinea îngropelniţa. Habar n-am motivul – poate vreo complicăciune birocratică. Am trecut strada şi am intrat pe poartă, apoi în holul ce ducea la chilii. Acolo, într-un hol ca o sală de aşteptare, se afla stareţul mănăstirii, un călugăr între două vârste care prelua audienţe. Nu erau spovedanii, ci discuţii mai mult sau mai puţin psihologico-filozofice; conversaţii unul la unul, dar suficient de tare cât să nu fie private. Aşa am apucat şi eu să-mi dau seama că se spuneau chestii chiar interesante.

Încurajată de acest fapt şi uitând pentru ce venisem, m-am aşezat la coadă să stau şi eu de vorbă cu stareţul. Voiam să-i expun chiar gândurile şi frustrările mele de mai devreme: cum se face că tot mor şi nu-mi amintesc de asta (şi, implicit, că am avut mai multe vieţi în trecut). De ce, care-i sensul şi cum aş putea să schimb situaţia. Însă în timp ce aşteptam, m-a lovit altă problemă: cum să-i povestesc eu asta unui reprezentant al religiei ortodoxe, când în creştinism omul are o singură viaţă pământească? Nu mă temeam că ar considera-o blasfemie, ci că pur şi simplu nu m-ar crede; ce să mai zic să-mi dea vreun sfat.

Astfel, înconjurată de tot felul de dileme şi cărându-mi cu greu propria raclă, am auzit enervanta sonerie a deşteptătorului şi m-am trezit. Uşurată. Nu ca dintr-un coşmar, ci bucuroasă că nu mai trebuie să rezolv acele puzzle-uri mentale de-a dreptul solicitante. În afară de o mică idee pe care o pot asocia cu Groundhog Day, pe care l-am văzut mult prea demult ca să-l identific drept sursă de inspiraţie, zău dacă îmi pot da seama de unde a venit visul acesta…

(07 feb 2019)