Între umbre

– E prima dată când faci asta. Recunosc, surpriza a fost enormă.

– Mda, nici mie nu-mi prea vine să cred că am chemat-o pe una dintre voi. Nici nu-s sigură că e bine.

– E bine. Chiar vroiam să vin oricum zilele astea. Ni s-a tras un semnal de alarmă acum câteva zile.

– Da? Şi azi nimic?

– Nu… Ar fi trebuit?

– Păi… e cu mine. Tot mai des, aproape tot timpul. Pot sa pun pariu că am văzut-o în tramvaiul care a trecut pe lângă mine. Parcă îl conducea. E prima dată când mă ia prin surprindere.

– Ai grijă. Se apropie prea mult. Faza asta nu o ştiam, dar am văzut-o lângă tine tot drumul. N-a mai fugit.

– Nu avea cine s-o vadă, n-avea de ce să se ferească. A putut urca în pas cu mine. Şi, ca de obicei, n-a spus nimic. A mers şi m-a privit. Şi m-a chemat. Dar azi… azi s-a impus agresiv.

– Ce ai de gând?

– Nu ştiu. Acum măcar m-am lămurit: trăieşte. Nu ştiu cum, nu ştiu detalii, dar trăieşte.

– Păi asta e bine. Acum poţi să o laşi baltă; ar trebui să fie suficient.

– Da, o pot lăsa baltă. De tot. Probabil că de asta şi vine atât de des, atât de aproape.

– Nu pricep. Te poţi linişti, care ar fi problema?

– M-am liniştit. Acum pot aluneca fără griji, nu mai am motiv să caut.

– Credeam că… Credeam că ăsta e punctul de care aveai nevoie.

– Mai degrabă punctele de suspensie. Le-am primit. Nu am putut răspunde şi chiar dacă aş fi putut, înţelept era să n-o fac. Căutarea mea însă s-a încheiat.

– Asta înseamnă că te poţi concentra pe lucruri mai constructive; persoana ta, de exemplu.

– Haha, mi-ar lua ceva să-mi amintesc cum. Oricum, azi m-a speriat; sau m-a surprins, tot aia. Poate că ar trebui să vorbim. Să aflu exact ce vrea de la mine. Unde vrea s-o urmez. Ce îmi cere să fac. M-am săturat să încerc să ghicesc. Am obosit să o văd cu acea urmă de reproş în priviri.

– Nu! Nu vorbi cu ea. Nu poate ieşi nimic bun. Înfruntă-ţi temerile, dar n-o confrunta pe ea. Ce-ar răspunde ar putea da totul peste cap. Mai ales acum. Ştii ce ştii, este totul oarecum în ordine, nu are sens. Ştiu că încă ţii un sentiment de vinovăţie, dar nu rezolvi nimic luându-te de ea.

– Trebuie că ştie nişte lucruri, altfel nu v-aţi opune în halul ăsta.

– Nu-i vorba de ceea ce ştie, ci de modul în care dezvăluie aceste lucruri. Plus că… trebuie să le descoperi singură. Şi noi le ştim, dar nu ţi le spunem.

– Mă şi mir. Asta la cât vorbiţi. De când e ea pe lângă mine n-a scos o vorbă şi cu toate astea mi-a transmis mai multe decât voi.

– Pentru că ştie că aşa te va prinde în mod sigur. Dar ai grijă: nici măcar ea nu ştie ce vrei tu cu adevărat. Numai te poate face să crezi că vrei ce vrea şi ea. Dar nu te va ajuta să descoperi nici ce vrei, nici cine eşti. Las-o aşa. Nu vorbi cu ea.

– Acesta ar fi unul din momentele alea, nu?

– Cam aşa. Ţi-ai ţinut gura când n-a trebuit; nu pricep de ce, dar asta e. Acum e cazul s-o faci din nou.

– Mi-am ţinut-o pentru că dacă aş fi spus ceva, orice, n-aş fi făcut decât să rup nişte cicatrici. Aşa nici nu ştie cine a sunat, putea să fi format cineva numărul greşit. Dar acum, dacă vorbesc, nu pot face rău nimănui. Ar fi între mine şi ea, iar ea nu simte.

– Dar tu?

– Eu simt. Încă. Dar cred că-mi pot purta singură de grijă. Şi nu văd ce sau cum ar spune care să mă… dezechilibreze. Văd că dacă tac, ea oricum nu spune nimic. E posibil s-o facă şi dacă o întreb de vorbă.

– Nu, sigur nu. Atât aşteaptă, să i te adresezi. Ar însemna că o accepţi.

– Dar am acceptat-o demult, acum e parte din mine. Ca şi voi.

– Bine, atunci că-i acorzi importanţă. Va deveni mai puternică. Acum ai îndoieli, de aceea nu vorbeşte şi nu te împinge. Dacă încerci un dialog va şti că şi-a câştigat dreptul de a te îmbrăţişa complet. Iar tu nu de îmbrăţişarea ei ai nevoie. Nici de zâmbetul, nici de lacrimile ei. Rămâi cu privirea ei critică.

– Ai impresia că mă cunoşti. Că ştii de ce am şi de ce nu am nevoie… De ce nu împărtăşeşti dacă tot eşti aici?

– Nu ştiu de ce ai nevoie. Dar crede-mă că nu ai nevoie de ea. Vrea să fie acolo, să te urmeze şi să te intrige, fie; dar las-o în spatele aceluiaşi zid pe care-l foloseşti şi faţă de noi. Tu vrei să foloseşti o monedă dublă şi nu e drept.

– Nu pricep.

– Pe noi spui că nu poţi să ne laşi să-ţi cântăm. Dar pe ea vrei să o laşi să-ţi spună poezii. De ce?

– Poate pentru că ea e unică. Şi o aştept demult, de când mi s-a spart cutia de reznanţă. Şi acum a venit. E aici. E unică. E unica.

(06 aug 2008)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s