Iar apogeul este propria noastră persoană. Ne promitem lucruri şi apoi ne facem că uităm. Suntem convinşi că un anume mod de a fi e cel potrivit, pentru ca apoi să ne răzgândim. Ne punem pe o anumită cale, doar ca să căutăm ulterior scuze să o părăsim. De câte ori nu ne-am spus: de azi mă apuc de sport, sau mă las de fumat, sau mănânc mai sănătos, sau muncesc mai implicat? Ne-am simţit pe moment mândri de decizia noastră, apoi am căutat scuze şi pretexte de amâna împlinirea promisiunii, dacă nu a o încălca de-a dreptul.
Şi o facem o dată pentru că faţă de noi înşine suntem mai indulgenţi decât faţă de oricine altcineva, gata să ne trecem cu vederea aproape totul; şi o dată pentru avem faţă de sine cea mai crasă lipsă de consideraţie, convinşi fiind că ne putem ierta orice, indiferent de cât de rău o dăm în bară. Este acea ciudată îmbinare de ridicare pe piedestal şi azvârlire în latrină ce se numeşte fiinţă umană.
Acum un an, pe 6 februarie 2018 mai exact, luam o hotărâre. Nu era uşoară şi venea ca o epifanie, în urma unei fraze-sentinţă rostite de cineva aproape întâmplător. Dacă nu mi-aş fi dat seama la momentul respectiv cât m-ar fi ajutat, aş fi zis că-i o decizie impulsivă. Dar nu era. Sau nu mai impulsivă decât rezoluţia unui alcoolic de se lăsa de băutură. Ce mi-am promis eu atunci m-a întristat până la lacrimi, mi s-a arătat în întreaga sa dificultate, m-a sfâşiat de sus până jos; şi după ce am rumegat decizia pe toate părţile mi-am asumat-o. A mea era, pentru binele meu, pentru sănătatea mea mintală şi emoţională; nu ştiam dacă definitiv, dar măcar pentru perioada necesară unei schimbări majore.
I-am urmat spiritul o vreme, apoi – inevitabil – am încălcat-o. Bineînţeles că mi-am găsit scuze, pretexte şi circumstanţe atenuante; bineînţeles că am clasat acea hotărâre de domeniul trecutului, ca şi cum nu s-ar mai fi aplicat. Dar ştiam şi eu că mă mint singură. Am încălcat-o pentru că am putut-o întări prin constrângteri, pentru că firea mea slabă n-a rezistat revenirii la zona de confort, chiar dacă aceasta e atât de dăunătoare. Şi am cedat şi pentru că ştiam că îmi voi ierta încă un derapaj. În plus, poate că n-am crezut o clipă că mi-aş putea respecta promisiunile faţă de mine, ca şi cum eu n-aş merita asta.
Mai rău este că ştiu că aceea era calea de urmat şi am greşit părăsind-o doar pentru că era grea. Şi, în ciuda aparenţelor, nu mi-o iert. Şi îmi dau seama că dacă eu nu-s consecventă cu sine n-am cum învinui trădările şi înşelările celorlalţi. E prea târziu să-mi fac din nou aceeaşi promisiune, mi-am aflat limitele şi nu am cum reveni la ea. Dar aşa mi-aş dori ca, măcar o dată, să pot lua o decizie pe care s-o respect atâta timp cât o simt corectă. Să nu mai vin cu scuze şi pretexte ale incapacităţii mele de a-mi impune propriul bine.
(17 feb 2019)
Însemnări 