Promisiuni

Facem promisiuni şi adesea le încălcăm. Deşi de cei dragi ar trebui să ne pese cel mai mult, promisiunile făcute faţă de ei sunt cel mai adesea încălcate. Cumva direct proporţional cu gradul de apropiere, ca şi cum acesta ar garanta că tot mai multe ne sunt scuzabile: răzgândiri, minciuni, trădări.

Iar apogeul este propria noastră persoană. Ne promitem lucruri şi apoi ne facem că uităm. Suntem convinşi că un anume mod de a fi e cel potrivit, pentru ca apoi să ne răzgândim. Ne punem pe o anumită cale, doar ca să căutăm ulterior scuze să o părăsim. De câte ori nu ne-am spus: de azi mă apuc de sport, sau mă las de fumat, sau mănânc mai sănătos, sau muncesc mai implicat? Ne-am simţit pe moment mândri de decizia noastră, apoi am căutat scuze şi pretexte de amâna împlinirea promisiunii, dacă nu a o încălca de-a dreptul.

Şi o facem o dată pentru că faţă de noi înşine suntem mai indulgenţi decât faţă de oricine altcineva, gata să ne trecem cu vederea aproape totul; şi o dată pentru avem faţă de sine cea mai crasă lipsă de consideraţie, convinşi fiind că ne putem ierta orice, indiferent de cât de rău o dăm în bară. Este acea ciudată îmbinare de ridicare pe piedestal şi azvârlire în latrină ce se numeşte fiinţă umană.

Acum un an, pe 6 februarie 2018 mai exact, luam o hotărâre. Nu era uşoară şi venea ca o epifanie, în urma unei fraze-sentinţă rostite de cineva aproape întâmplător. Dacă nu mi-aş fi dat seama la momentul respectiv cât m-ar fi ajutat, aş fi zis că-i o decizie impulsivă. Dar nu era. Sau nu mai impulsivă decât rezoluţia unui alcoolic de se lăsa de băutură. Ce mi-am promis eu atunci m-a întristat până la lacrimi, mi s-a arătat în întreaga sa dificultate, m-a sfâşiat de sus până jos; şi după ce am rumegat decizia pe toate părţile mi-am asumat-o. A mea era, pentru binele meu, pentru sănătatea mea mintală şi emoţională; nu ştiam dacă definitiv, dar măcar pentru perioada necesară unei schimbări majore.

I-am urmat spiritul o vreme, apoi – inevitabil – am încălcat-o. Bineînţeles că mi-am găsit scuze, pretexte şi circumstanţe atenuante; bineînţeles că am clasat acea hotărâre de domeniul trecutului, ca şi cum nu s-ar mai fi aplicat. Dar ştiam şi eu că mă mint singură. Am încălcat-o pentru că am putut-o întări prin constrângteri, pentru că firea mea slabă n-a rezistat revenirii la zona de confort, chiar dacă aceasta e atât de dăunătoare. Şi am cedat şi pentru că ştiam că îmi voi ierta încă un derapaj. În plus, poate că n-am crezut o clipă că mi-aş putea respecta promisiunile faţă de mine, ca şi cum eu n-aş merita asta.

Mai rău este că ştiu că aceea era calea de urmat şi am greşit părăsind-o doar pentru că era grea. Şi, în ciuda aparenţelor, nu mi-o iert. Şi îmi dau seama că dacă eu nu-s consecventă cu sine n-am cum învinui trădările şi înşelările celorlalţi. E prea târziu să-mi fac din nou aceeaşi promisiune, mi-am aflat limitele şi nu am cum reveni la ea. Dar aşa mi-aş dori ca, măcar o dată, să pot lua o decizie pe care s-o respect atâta timp cât o simt corectă. Să nu mai vin cu scuze şi pretexte ale incapacităţii mele de a-mi impune propriul bine.

(17 feb 2019)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.