31 decembrie 2006

A trecut mult timp de când nu ţi-am mai scris… Ce aş fi putut lega? Oare literele ar fi avut suficientă putere să strige toata durerea din mine? Oare cuvintele ar fi oglindit suficient golul din jurul meu? Oare frazele şi-ar fi găsit cursul, ar fi avut logică sau ar fi fost în aceeaşi dezordine ca şi disperarea din sufletul meu? Oare? Ce ti-aş fi putut zice – că mi-e teribil de dor de tine? Ai fi dorit să ne întâlnim şi fără să vrei ai mai fi înfipt o săgeată. Să-ţi fi spus că viaţa parcă nu mai are sens? Ştim amândoi că nu există cale de întoarcere. Ce-a fost a fost – şi cât de trist sună asta…

Am încercat să mă conving că ce-a fost mai greu a trecut – dar cum aş putea când tot ce aud este „taie-ne!”? Îmi şoptesc acelaşi îndemn de ceva timp, se zbat, pulsează şi strigă: „Fă-o o dată! Curaj! Suntem aici, la vedere sub piele – taie-ne!”; se luptă în mine şi-mi spun că mişcarea aceasta sacadată, arzând de patimă, trebuie să înceteze. „Oglindeşte-ţi chipul în tăiş şi termină, termină cu toate…” Cât de simplu – poate că… poate… atât de simplu… aproape utopic… poate…

M-am întrebat de atâtea ori dacă doare; nu fizic, ci dacă suferi când vezi viaţa scurgându-se lent din tine. Dacă doare să observi cum suflul se prelinge tăcut, anemic pe rigolă. Dacă simţi povara laşităţii rezemându-se grea pe umerii tăi şi dacă ultima picătură de autoconservare te condamnă. Dacă mutilarea asta psihică te va face să dai înapoi, să cauţi bandajele şi să-ţi juri că nu vei mai fi niciodată atât de idiot, când e mai simplu să te arunci în faţa trenului. Dacă poţi câştiga duelul psihologic între tine, un monument al durerii, şi teroarea liniştită a sângelui care picură.

Nu doare. Şi o vreme usturimea de pe braţe e plăcută. Sângele care curge şi se amestecă cu rugina din cadă parcă îmi face complice cu ochiul şi-mi spune că, deşi încet, se termină. Se termină tot: iubirea, dorul, disperarea, suferinţa, regretele… imaginea ta, atingerea ta, respiraţia ta – toate amintirile. Este doar un capăt de drum, probabil că nici ultimul. Nu doare. Parcă e din alt fim. Ca şi cum privesc totul de undeva, din afară; parcă mă uit la mine şi nici n-aş fi eu. Nu doare. Curge şi cântă – un ultim recviem, atât de sumbru şi atât de frumos, întunecat, adânc, sublim – promisiunea pe care mi-o mai pot face acum. Cuţitul e tăcut; mi-am văzut privirea reflectată în el şi mi-a plăcut – ceva hipnotic, fără luciul de nebunie din ochii unui muribund. De fapt, de ce ar fi? Nu agonizez, ci doar reuşesc în sfârşit să uit. Să te uit! Nu doare. Îmi place: e linişte, nu-i nici o graba şi nu doare…

Ajunge! Trebuie să mă opresc, acum! Cum am putut să cred că aşa voi scăpa de tine? Biată cretină! Tot sângele care s-a scurs duhneşte a tine. Are mirosul tău, e infestat tot şi-l simt de parcă tu te-ai fi topit şi te-ai fi scurs pe mine. Sângele îmi miroase a tine. Măcar de mi-ai fi lăsat aceste ultime clipe să le petrec în intimitate, doar cu mine. De ce eşti iarăşi un intrus? Nu-i de ajuns?! Tot sângele îmi miroase a tine! Trebuie să mă opresc, nu mai suport, e prea puternic şi-mi intră prin nări şi prin piele, mă poluează cu tine! Repede, ceva să-mi prind încheieturile, să opresc tortura. Parfumul, parfumul. Trebuie să… da, să-mi înfăşor braţele şi să deschid fereastra. Mai repede, mai repede, of slăbiciunea asta… Aşa, aer, e mai bine. Tot sângele curs îmi miroase a tine. Se pare că dacă vreau să mă desprind trebuie să-mi fac o perfuzie cu sângele altcuiva, să-l înlocuiesc pe tot, ca într-un caz de septicemie… Nu eşti altceva decât o infecţie – a sângelui, a trupului, a minţii, a sufletului, a întregii mele fiinţe. Dar nici aşa nu ar avea efect. Pentru că şi pereţii venelor sunt plini de aroma ta. Ar trebui să înlocuiesc tot – carcasa trupului şi miezul cugetului. Oare cum aş putea?

E mai bine, a intrat aerul curat, încep sa nu mai simt. Trebuie să fac curat, să scot orice urmă a damfului tău. Da, şi să schimb bandajele, pentru că şi ele miros – nu a sânge, nu a moarte, ci a… a tine. Dispari, te rog, dispari! Puţin aer, de-aş putea ajunge la geam să scot mâinile afară să le bată puţin vântul. Dispari!

Dar nimic nu dispare. Primii fulgi de zăpadă s-au lipit pe pielea ta şi s-au topit. Au căzut şi pe trupul meu, dar au rămas acolo o clipă, cât să-mi amintească de faptul că-s rece. Deşi tu îmi spui că ard ca un crater, înăuntru nu mai mocneşte nimic decât durere. Şi durerea e rece.

Se pare că nu e cea din urmă scrisoare. Îţi voi mai scrie. Poate data viitoare sângele nu va mai mirosi a nimic decât a linişte, a final de suferinţa. Poate… Pe curând.

(31 dec 2006)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s