Valuri

Valurile sunt expresia inutilităţii. Se lovesc şi se sparg de mal, iarăşi şi iarăşi, fără niciun rod. Uneori ţărmul se retrage erodat din calea lor, alteori acelaşi ţărm îşi recapătă teritoriu pierdut, dar care e rostul din urmă? Inexistentul rost din urmă, finalitatea. Şi atunci pentru ce atâta zbucium?

Valurile sunt o boală a sufletului. Ucise înainte de a se naşte, trase în jos de propria neputinţă şi pierdute în anonima lor mediocritate. Nu au meandre sau cataracte, nu pun întrebări, nu îşi conturează un eu propriu; nu te au decât pe tine. Şi atunci te răpesc realității, te înconjoară într-un dans nebun al rusalcelor, îţi poartă imaginarul trup şi-l izbesc de stabilopozi până îl mistuie în grăunţe de nisip, în grăunţe de timp.

Valurile sunt dureroase, precum acele chimicale din creier pe care le readuc la suprafaţă de pe unde au fost îngropate, de prin cine ştie ce adâncuri. Li se mai spune şi amintiri. Asta pentru că valurile lovesc, descoperă, lovesc din nou, spală şi topesc pojghiţa niciodată suficient de groasă a cicatricilor. Valurile rup şi forează, îndepărtând timpul scurs – strat cu strat, sediment cu sediment, până în cuaternarul trecutelor senzaţii.

Valurile sunt înşelătoare. Făgăduiesc o pace liniştită; te mint însă, scufundându-te de fapt într-o amorţeală patologică, asemeni nefericiţilor care simt totul de pe patul de spital şi nu pot reacţiona. Toropeala sedativă devine o blestemată carcasă rigidă, unde gândurile se strâng încorsetate, gem fără ecou şi nu-şi permit nici măcar luxul de a muri. Nimic nu se stinge, nimic nu străluceşte în această stare dintre coşmar şi veghe.

Valurile sunt asemeni unui copoi bine instruit – te adulmecă, te urmăresc, te găsesc, te încolţesc şi te ţin prizonier, mârâind ameninţător fără a-şi înfige colţii. Iar tu nici nu ştii de unde şi când şi dacă va apărea vânătorul. Apoi se lipesc de tine mai strâns decât propria-ţi umbră, încât le vezi acolo chiar şi în cel mai dens întuneric. Se mişcă pe tine, fluide vâscoase, îţi pornesc vârtejuri în vene şi îţi trimit frisoane pe şira spinării. Te vor, te resping, te acaparează. Te macină.

Valurile sunt hipnotice. Le priveşti şi mintea îţi e invadată de imagini care nu există. Iluziile se derulează prin cortex şi par atât de reale încât îţi simţi muşchii reacţionând ca şi cum ar fi aievea. Visceral de reale, reflectate în fiecare organ, în fiecare celulă, în fiecare nucleu subconştient. Debusolant de efemere. Când singurul adevăr sunt vaporii desprinşi din spuma undelor şi sublimaţi în nările tale, după ce ţi-au depus sarea amară pe buze. Atât, nicio altă atingere, în ciuda pielii încreţite şi a întregului corp încordat. Le ştii pe toate, le conştientizezi, şi totuşi privirea rămâne fixată pe liniile curbe, dincolo de ele, prin valuri. Valuri, valuri…

(27 apr 2016)